Nu mai sunt spontan

Mereu am admirat spontaneitatea. M-au fascinat oamenii care pot decide repede și care se pot bucura de aici și acum, într-un mod sănătos și corect. Eu nu mai sunt așa. Sunt legat prin mii de ațe subțiri în agendă. Fiecare zi are zeci de legături. Or fi ele subțiri, dar sunt multe de tot. Dacă apare ceva, cum ar fi o serbare surpriză la școală, eu nu pot fi acolo sau dacă sunt, am pe conștiință puncte nerezolvate din agendă, îmi preocup mintea cu soluțiile de înlocuire, în loc să savurez momentul. Cum a putut educatoarea să nu anunțe?

Planificarea e totul azi. Dacă nu te planifici, ai încurcat-o rău de tot. Uiți, nu se poate baza nimeni pe tine și ești considerat ineficient. Totul trebuie să fie la ora exactă. Dacă te abați, faci o impresie proastă iar eu, excelez în a fi punctual. De fapt, punctual în avans. Dacă trebuie să fiu la 3 la grădi, după copil, eu la fără zece sunt afișat la poartă, deși nu e deschisă și deschisă rămâne până la 5. Hm… ciudată închisoare e și asta a planificării. Sunt doar niște înscrisuri sau notițe, dar construiesc o fortăreață, din care e foarte dificil de evadat. Mai ales că e construită de noi înșine.

Să intri într-o asemenea fortăreață, trebuie iar programare. Un astfel de om trebuie sunat înainte de a intra în viața lui. De fapt, de asta și au probleme la relații. Trec ofertele pe lângă ei și pentru că nu era în program dragostea, la ora aia, ratează. Cum să intre dragostea și să dea peste cap rânduiala? Ce treabă e asta? Aaaa și dacă dragostea a făcut breșă și a intrat… trebuie să facă alte și alte programări. Până și sexul, trebuie trecut la carnețel și cererea depusă și aprobată cu zile înainte. Își dorește sex cu soțul sau soția, dar… nu are când.

Ce ciudat! O viață robotică, în grafice de la început până la sfârşit. Și ne mai mirăm de ce nu suntem fericiți. Nu am fost făcuți ca programele de calculator, noi nu lucrăm doar cu zero și unu. Noi ne pierdem libertatea, în limitările omenești. Bineînțeles că societatea ne dorește eficienți și cu precizie de ceas elvețian, dar oare putem funcționa așa? Am fost construiți să funcționăm așa? Ne putem adapta la o astfel de viață sau ne dereglăm?

Să ne mai mire că, la o anumită vârstă, suntem deja consumați? Nu, eficiența la care am ajuns ne permite ”să ne ardem” toată viața într-un timp foarte scurt. Ajungem la jumătatea vieții, storși de energie și puteri, fără energie vitală și apelăm cu încredere la energizante și excitante. Cafea, alcool, senzații sexuale, lucruri la limita legalului și alte artificii. Ne-am consumat și ne-am uzat deja, la jumătatea vieții. Ajungem niște damblagiţi.

De fapt, chiar când scriu, am sentimentul că am încălcat normele. Trebuia să mă încadrez între orele 4 si 6 pentru asta. Ce caut eu acum la scris? Nu era pe programare așa ceva. Îmi vine să dau un șut programării să ajungă cât colo,dar are mulți țepi, puși de mine, tare calculat acolo. Dacă fac asta, mă faultez pe mine. Am încercat de mai multe ori să evadez dar… asta știu să fac cel mai bine, să construiesc altă și altă fortăreață, din mii de fire subțiri. Trebuie să fiu eficient, trebuie să nu pierd timp, trebuie să dau ce e mai bun. Ciudată închisoare, aprigi călăi sunt înăuntru și totuși, deși zbier pe la ferestre, nu ies afară. Am o plăcere pentru durere se pare.

Spontaneitate zici? E faină, dă bine în filme, în cărți, dar nu mai poți aplica astăzi, un așa stil de viață. Ar însemna să ajungi ciudat și aiurit. Totul trebuie programat cu minuțiozitate și cu cât înveți ”programare” mai bine, cu atât ești mai apreciat și de succes. Doamne feri să se îmbolnăvească un copil sau soția. Să moară cineva drag fără programare, e un afront. Să nu mai zic de apariția unui copil, așa, fără programare, zici că s-a terminat viața și micuțul intrus este penalizat cu ciudă, uneori oamenii îl omoară, pentru nesimțirea de a fi stricat programarea.

Da, nu mai suntem oameni, ne cam robotizăm. Rivalizăm cu mașinăriile, într-un mediu concurențial cu acestea. Le-am făcut noi pe ele, dar acum ne fac ele pe noi. Nu mai avem timp să ne abatem din drum. Nu avem timp de lenevit sau dacă o facem, ne adunăm munți de reproșuri. Nu mai avem timp să ne gândim la noi, la suflet, la psihic. Avem pe programare câteva ore de biserică, ar trebui să fie de ajuns. Nu mai avem timp de flori de pe câmp, luăm de la florărie, din alea făcute la imprimantă. Nu mai avem timp de mâncare, asta nu e pe programare. Ne ia prea mult timp să gătim, așa că, folosim semipreparatele. Mâncăm zilnic mâncare de război, decongelată și spunem că a fost delicioasă. Oare mai știm ce e deliciul?

Of! Programarea asta. Unde o să ajungem? O să fim un fel de roboței umanoizi? Dar oare ce căutăm? Spre ce alergăm? Câştigăm noi sau cine câștigă din precizia și eficiența noastră? Iacă apar sute de întrebări dar … nu sunt pe programare. Le punem în cutie. Vom căuta răspuns mai târziu, după ce ne vom fi consumat de tot. Atunci… pe programare nu mai este nimic… și… nici nu ne mai are nimeni pe programare. Atunci ajungem la pragul nebuniei așa că, unele întrebări, al căror răspuns oricum nu ne va mai fi de folos, sunt totuși ceva de rumegat.