Părinți și copii… sau invers – I

Am ales să scriu ocazional articole pe această temă, cu mare „strângere de inimă”, datorită dificultății cazurilor și a sensibilității subiectului. Multe persoane se pot simți acuzate sau atinse insensibil de aceste scrieri, dar pe de altă parte, există și riscul ca unele drame să se repete datorită necunoștinței și mai ales a lipsei timpului investit în relația copil-părinte.

Tema aceasta, e destul de puțin abordată în mediul neoprotestant, cu toate tonele de predici existente, și nici faptul că scriu eu, nu ar putea însemna ceva semnificativ, ar însemna poate ceva de genul unei picături în oceanul de apă. Oamenii se tem din ce în ce mai mult să scrie sau să vorbească pe această temă, sau dacă o fac, o abordează strict doctrinar și superficial, lucruri de care nu suntem străini deloc. Teama de a aborda astfel de teme, resimțită și de mine, se datorează în principal din cauză că „nu știi ce vor deveni copii tăi când cresc”, adică nu poți să o faci pe cocoșul, dacă nu ai copiii mari deja, e una din barierele folosite de cele mai multe ori degeaba întrucât trag nădejde că nimeni nu își permite să vorbească despre „meseria de părinte” ca să se laude sau să se „dea mare”. A doua cauză a neabordării acestei teme este imensitatea subiectului și milioanele de situații diferite.

În trecut mai mult, dar și acum se mai folosea „testul copilului” pentru cei care predicau. El era simplu, erai întrebat „dar câți prunci ai frate”. Dacă vorbeai ceva de parenting, trebuia să ai scor mare la testul copilului peste 7-8, altfel riscai să fii împroșcat cu pietre „verbale”. Era un fel de blasfemie să spui ceva de creștere a copiilor, tu care aveai doar 1-2-3 copii. Acum e o altă situație, oamenii au cam „ratat” în misiunea de părinte, sau cred ei că au ratat, și din acest motiv, văzând ce s-a întâmplat „la case mai mari” nu prea mai au mulți curajul să vorbească sau să scrie despre parenting. Totuși, nevoia este mare.

Cât de vrednic sunt eu să scriu despre asta? Sincer… nu sunt vrednic, sunt un părinte imperfect, defect, care încearcă să educe copiii prin exemplul personal în mod deosebit, care nu și-a mai bătut copiii de ani de zile și când a făcut-o și-a cerut iertare de fiecare dată. Sunt un părinte care încă nu știe ce îi oferă viitorul cu privire la copii săi, care nu are un scor bun la „testul copilului” care încearcă din răsputeri să Îl înduplece pe Dumnezeu să aibă milă de pruncii lui. Sunt un tată care nu se poate da deștept, specialist, tare, puternic sau super sfânt. Dar voi scrie în special pentru că am primit zeci de întrebări cu situații care cer un răspuns. Voi scrie subiectiv, voi expune punctul meu de vedere, pe care îl verific scriptural și sper să fac o verificare obiectivă. Așadar, voi încerca într-un fel, să public răspunsurile unor întrebări primite la consiliere, poate vor fi de folos mai multor persoane nu doar uneia singure.

Aceste scrieri nu au pretenția de a fi complete, literă de lege sau autoritate, vor fi doar niște informații care pot întregi „baza de cercetare” a părinților care caută soluții pentru diferite probleme în relația cu copiii lor. Responsabilitatea formării copiilor revine fiecăruia dintre noi în parte, nu poate fi pusă în cârca unuia care scrie, unuia care vorbește, învățătorului de școală duminicală, pastorului, preotului, profesorului de religie sau a altei persoane. Așa că, fiecare părinte, începând cu mine, are datoria de a se asigura că alocă un timp suficient relației cu copii lui, și că face tot ce se poate la un moment dat pentru formarea lor.

Unul din marile păcate moderne în privința educării copiilor, e faptul că preferăm să slujim lui pe mamona decât să petrecem timp acasă, cu copiii și partenerul de viață. Ne temem tare că vom muri de foame sau că o vom duce rău și teama aceasta ne determină să lăsăm copiii în brațele școlii și ale tehnologiei și astfel se garantează eșecul datoriei de părinte, eșec garantat și cu diplomă recunoscută internațional.

Vă propun în această serie, să privim în noi, la imperfecțiunile noastre și la putințele noastre, să privim în copiii noștri, și la înclinația lor spre păcat dar mai ales, supă ce am văzut situația și starea noastră umană, să ridicăm privirile în sus și să privim la putința lui Dumnezeu, să cerem din mâna sa înțelepciune și inspirație pentru îndeplinirea onorabilă a „datoriei de părinte”.

Toate articolele pe această temă le voi grupa sub meniul SERII la rubrica „Părinți și copii”. Mâine încerc să abordez una din problemele semnalate: Adolescentul meu iubește pe cine nu trebuie.

Foto: iStock

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.