Am ales să scriu ocazional articole pe această temă, cu mare „strângere de inimă”, datorită dificultății cazurilor și a sensibilității subiectului. Multe persoane se pot simți acuzate sau atinse insensibil de aceste scrieri, dar pe de altă parte, există și riscul ca unele drame să se repete datorită necunoștinței și mai ales a lipsei timpului investit în relația copil-părinte.
Tema aceasta, e destul de puțin abordată în mediul neoprotestant, cu toate tonele de predici existente, și nici faptul că scriu eu, nu ar putea însemna ceva semnificativ, ar însemna poate ceva de genul unei picături în oceanul de apă. Oamenii se tem din ce în ce mai mult să scrie sau să vorbească pe această temă, sau dacă o fac, o abordează strict doctrinar și superficial, lucruri de care nu suntem străini deloc. Teama de a aborda astfel de teme, resimțită și de mine, se datorează în principal din cauză că „nu știi ce vor deveni copii tăi când cresc”, adică nu poți să o faci pe cocoșul, dacă nu ai copiii mari deja, e una din barierele folosite de cele mai multe ori degeaba întrucât trag nădejde că nimeni nu își permite să vorbească despre „meseria de părinte” ca să se laude sau să se „dea mare”. A doua cauză a neabordării acestei teme este imensitatea subiectului și milioanele de situații diferite.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.