Să spun „Te iubesc!” soției a devenit aproape o rutină. Să îi dovedesc iubirea e destul de dificil. Expresia ”Te iubesc!” deși pentru mulți bărbați e mai dificil de rostit acoperă o grămadă de instanțe și se referă la multe aspecte. De la „iubirea” copilărească și aproape inocentă, prin „iubirea adolescentină” dictată de hormoni care de cele mai multe ori e pasiune sexuală până la înlocuitor pentru: „Te rog să mă ierți!” „Nu vrei să te culci cu mine?” „Lasă că e ok!” „Nu știu ce să fac!” și multe alte situații și instanțe.
Pentru a avea sens cuvintele declarate trebuie însoțite de acțiuni doveditoare. Vorba fără acțiune are efect scurt sau deloc. „De vorbe suntem sătui”. Probabil și ție ți s-a declarat de multe ori că ești iubit dar nu te-ai simțit așa. Dacă revenim la subiectul acestei meditări, în căsnicie, „cele două cuvinte” se rostesc des, dar din păcate mult prea rar sunt validate de fapte. Să declare soției mele „te iubesc!” și să nu demonstrez asta, mă pune clar în categoria mincinoșilor, înșelătorilor, profitorilor și trădătorilor. E o păcăleală ordinară în genul celei pe care copii mici o fac pentru a șantaja și a obține ceea ce își doresc. Poate la copii e și nițel amuzantă, dar la mine, care sunt căsătorit, care ar trebui să fiu responsabil și iubitor nu e permis. Iubirea pe care o declar, trebuie demonstrată faptic.
Întrebarea care decurge clar de aici e: trebuie demonstrată dar cum? De ceva vreme, destul de multă, s-a tradus și în română cartea „Cele cinci limbaje ale iubirii” de Gary Chapman în care autorul, pe baza experienței sale în domeniul relațiilor identifica cinci modalități prin care bărbații și femeile pot înțelege sensul cuvintelor „te iubesc!”. Ei bine, dacă ar fi să reduc la esență acele limbaje, cu care sunt în principiu de acord, ele derivă sau își au originea în timp. Timpul e cea mai eficientă metodă de a dovedi iubirea și cea mai ușor de înțeles. Cu cât trăiesc mai mult timp pentru soția mea, cu atât îi dovedesc mai mult că o iubesc. Timpul e resursa pe care eu nu sunt stăpân, nu știu dacă mâine mai am timp pentru mine și cel pe care îl am acum îl „sacrific” pentru ea. Practic dau o bucățică, mai mică sau mai mare din viața mea soției mele. Asta e o jertfă.
Bineînțeles că firea pământească mă poate „fenta” să folosesc inadecvat, ineficient și poate chiar dăunător un astfel de timp. Să pretind că îl ofer ca dovadă de iubire soției și în fapt să mi-l ofer mie dar „pe după șură”. De multe ori aud soți declarând vehemenți: „nu înțeleg ce mai vrea, muncesc pentru ea și pentru copii din zori în noapte, câte 12 ore pe zi.” În realitate, nu e neapărat o jertfă pentru soție și copii un astfel de sacrificiu, poate fi pentru mine ca persoană, poate fi chiar o fugă de soție și copii. Soția mea are nevoie de timpul mau, dar de un timp de calitate nu să îl cheltui eu cum vreau „cu dedicație pentru ea”. Dacă tot îl ofer și declar asta, am datoria să mă interesez cum pot folosi acel timp în cel mai eficient mod posibil având în vedere că acea „valută” e așa de volatilă. Sunt secunde, minute, ore, zile, ani care se duc și nu mai vin, trebuie să folosesc acest timp în cel mai eficient mod posibil la acea dată.
A „cheltui” timpul cu împlinirea nevoilor soțului sau soției, nu este deloc în contradicție cu Scriptura, ba chiar este o respectare a ei. De fapt ni se recomandă să ne împlinim aceste „datorii” care le avem în calitate de oameni căsătoriți. Apostolul Pavel menționează, ca o recomandare pentru cei care voiau să se căsătorească din Corint „Dar cine este însurat, se îngrijește de lucrurile lumii, cum să placă nevestei… iar cea măritată se îngrijește de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei.” Asta este o realitate și respectarea acestei recomandări dovedește credincioșia față de partener și implicit față de Dumnezeu. Odată ce ai luat hotărârea de a te căsători ai această obligație logică, da a place nevestei/bărbatului. Ai datoria de a te preocupa să placi celui sau celui cu care te-ai căsătorit. Împlinirea acestei responsabilități te califică sau te invalidează și pentru slujirea publică în biserică. Dacă nu am voința sau dorința de a mă face plăcut nevestei, nu sunt apt pentru a mă declara „slujitorul lui Dumnezeu”. Cu respect pentru cei ce cred altfel, voi rămâne la convingerea că persoana căsătorită care prin slujirea sa în biserica locală își ofensează, enervează, întărâtă, tensionează soțul sau soția nu se află într-o postură bună și nu ar trebui să continue fără a își rezolva acele probleme. Slujirea nu trebuie să fie făcută „în ciuda poziției soției/soțului, în ciuda părerilor sale”. Trebuie să se obțină acordul după ce în prealabil ne-am asigurat că ne facem plăcuți soției/soțului.
Așadar, cheltuirea timpului, pentru a dovedi dragostea soției/soțului nu este nebiblică ba chiar este recomandată. Cu acest aspect lămurit vom trece data viitoare un pas mai departe discutând despre cum putem „cheltui” timpul, pentru dovedirea iubirii într-un mod cât mai eficient posibil.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.