Gelozia pe cei populari

Al cincilea articol din serie. Despre o gelozie foarte la modă: invidia pe cei iubiți, văzuți și urmăriți de toți.

Trăim într-o vreme în care popularitatea a ajuns monedă. Se numără urmăritorii, se numără aprecierile, se numără cine e invitat și cine nu, cine e băgat în seamă și cine e trecut cu vederea. Boala asta a intrat și în biserică. Sunt frați și surori care par să strângă toată lumea în jurul lor: sunt căutați, salutați, ascultați. Iar tu, dacă ești mai retras, stai într-un colț și te întrebi de ce pe tine nu te bagă nimeni în seamă.

Durerea e reală și nu o iau în derâdere. Dorința de a fi văzut și iubit stă adânc în noi. Dar gelozia pe cei populari scoate la iveală ceva ce nu ne place să recunoaștem: că undeva, în fundul inimii, vrem și noi locul acela. Vrem privirile. Vrem să fim noi cei din mijloc.

Aici e primejdia, fiindcă pe terenul acesta a căzut unul dintre primii oameni din biserică despre care Scriptura spune pe față că iubea întâietatea. Îl chema Diotref, iar Ioan are despre el un cuvânt usturător: „căruia îi place să aibă întîietatea între ei, nu vrea să știe de noi.” Un om din biserică al cărui păcat era pofta de a fi primul. Gelozia pe cei populari îi e soră geamănă.

Mântuitorul a răsturnat socoteala asta. Ucenicii Lui, oameni ca noi, se certau pe drum cine e mai mare. Iar El le-a spus: „dacă vrea cineva să fie cel dintîi, trebuie să fie cel mai de pe urmă din toți, și slujitorul tuturor.” În Împărăția Lui scara e întoarsă. Sus nu e cel mai văzut, ci cel care slujește cel mai mult. Atunci pe ce loc îl invidiez, de fapt, pe cel popular? Pe unul care, în ochii lui Dumnezeu, nici măcar nu e locul de cinste.

Pe mine m-au ajutat, când m-a apucat invidia asta, patru lucruri.

Popularitatea nu înseamnă rodnicie. Există oameni foarte văzuți și foarte goi pe dinăuntru, și există oameni pe care nu-i știe nimeni, dar care poartă mult rod. Domnul nu numără urmăritorii, ci roada. Ioan Botezătorul a spus despre sine: „trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez”, și tocmai de aceea Isus l-a numit cel mai mare dintre cei născuți din femeie.

Dorul de a fi văzut de oameni îți poate fura răsplata de la Dumnezeu. Mântuitorul o spune apăsat: cei ce fac totul ca să fie priviți „și-au luat răsplata.” Atât. Privirile oamenilor sunt o plată măruntă, care se cheltuiește repede. Cine aleargă după ele rămâne în cer cu mâna goală. De ce aș invidia o răsplată atât de ieftină?

Te vede Cel care contează. Senzația cea mai amară a celui trecut cu vederea e că nu-l observă nimeni, dar asta e o minciună. Agar, roaba alungată în pustie, singură, a numit pe Dumnezeu „Tu ești Dumnezeu care mă vede.” Nu ești nevăzut. Te vede Singurul a cărui privire nu se schimbă mâine.

Și locul din colț e adesea cel mai sigur. Cine stă în lumină e și cel mai bătut de ispita slavei deșarte. Când îți dorești locul celui popular, poți să-ți dorești, fără să știi, o povară pe care n-ai cum s-o duci nevătămat. Se poate ca Dumnezeu, în bunătatea Lui, să te țină în colț tocmai ca să te ferească.

Nu spun că e rău să fii iubit de oameni. Spun că e otravă să-ți pui prețul sufletului în câte priviri aduni, pentru că privirile pleacă. Azi ești în mijloc, mâine ești uitat, și omul care a trăit din aplauze moare de fiecare dată când se face liniște.

Mă întreb și eu, când mă fură pofta asta: dacă nimeni nu te-ar mai băga în seamă vreodată, dar ai ști sigur că Dumnezeu te vede și e mulțumit de tine, ți-ar ajunge? Răspunsul cinstit arată cât de mult te strânge șarpele alb.