Gelozia pe cei ce slujesc

Al șaselea articol din serie. Despre cea mai evlavioasă dintre gelozii și, tocmai de aceea, cea mai greu de recunoscut: invidia pe cei ce slujesc.

Am ajuns la un șarpe alb deosebit de viclean, pentru că se îmbracă în haine de slujbă. Celelalte gelozii se recunosc mai ușor, fiindcă țintesc lucruri lumești: bani, talent, popularitate. Dar ce te faci când invidiezi un lucru sfânt? Când te doare că altul predică și tu nu, că altul conduce cântarea și tu stai în bancă, că altul e pus diacon, prezbiter, învățător, iar tu ești trecut cu vederea? Gelozia asta e cu atât mai grea cu cât se ascunde sub vorbe frumoase. „Aș vrea și eu să slujesc Domnului mai mult”, spui. Dar în adânc nu te doare că nu-L slujești, te doare că nu ești tu cel pus în față.

E veche de când e lumea, chiar de pe la inceput, chiar daca nu era public :). Cain și Abel au adus amândoi jertfă, amândoi au slujit. Cain s-a aprins de mânie când a fost primită jertfa fratelui, nu a lui. Prima crimă din istorie nu a pornit din lumea cârciumilor, ci de la altar. Dumnezeu l-a și avertizat: „dacă faci bine, vei fi bine primit; dar dacă faci rău, păcatul pîndește la ușă; dorința lui se ține după tine, dar tu să-l stăpânești.” Păcatul pândea la ușa unui om care se închina. Pândește și la a noastră.

Saul a fost și el mistuit de gelozia asta. Când femeile au cântat „Saul a bătut miile lui, iar David zecile lui de mii”, împăratul uns nu s-a mai putut bucura de biruința dată de Dumnezeu, pentru că altul fusese lăudat mai mult. Din ziua aceea, spune Scriptura, „Saul a privit cu ochi răi pe David.” Și-a petrecut restul vieții vânând un om pe care Dumnezeu îl ridica, în loc să-și vadă de slujba lui.

Ucenicii lui Ioan au venit la el supărați că lumea se ducea acum la Isus: „toți se duc la El”. Răspunsul lui descuie toată gelozia asta: „Omul nu poate primi decît ce-i este dat din cer… trebuie ca El să crească, iar eu să mă micșorez.” Ioan înțelesese că slujba nu e a lui, ci primită, și că rostul ei nu e să-l înalțe pe el.

Iată ce m-a păzit pe mine, când m-a pândit păcatul acesta la ușă.

Slujba e dată, nu cucerită. Nimeni nu-și ia singur cinstea de a sluji, „ci o ia dacă este chemat de Dumnezeu”. Dacă fratele a fost pus să slujească, l-a pus Dumnezeu, iar a te supăra pe locul lui înseamnă a te supăra pe rânduiala Lui. Dacă tu n-ai fost pus încă, poate nu e timpul, sau poate te pregătește în ascuns, cum l-a ținut pe David ani buni la oi după ce fusese deja uns.

Gelozia în slujire arată că nu caut slujba Domnului, ci pe a mea. Cuțitul ăsta ne taie pe toți. Dacă m-aș bucura cu adevărat că lucrarea lui Dumnezeu înaintează, nu mi-ar păsa prin cine. Când mă doare că merge prin altul, văd că nu lucrarea Lui o vreau, ci slava mea din ea. Moise a înțeles asta. Când Iosua a vrut să-i oprească pe doi oameni care prooroceau în tabără, a primit răspunsul: „Ești gelos pentru mine? Să dea Dumnezeu ca tot poporul Lui să prorocească!”

Răsplata nu se măsoară după mărimea slujbei, ci după credincioșia în ea. Stăpânul i-a spus și celui cu doi talanți, și celui cu cinci exact aceleași cuvinte: „bine, rob bun și credincios.” Văduva cu cei doi bănuți a fost lăudată mai mult decât cei bogați. Cine slujește puțin, cu inima întreagă, va auzi același „bine” ca cel ce slujește mult.

Cel mai mare slujește, nu e slujit. În seara dinaintea morții, Domnul a luat ștergarul și a spălat picioarele ucenicilor. Dacă slujirea adevărată ajunge până la nivelul picioarelor, de ce ne mai batem pentru locul din față? Gelozia în slujire arată că am uitat unde e, de fapt, locul de cinste în Împărăția Lui.

Nu lăsa șarpele să-ți otrăvească altarul. Nu există ceva mai trist decât să aduci jertfă lui Dumnezeu cu o inimă care pizmuiește jertfa fratelui. Mai bine să slujești puțin, cu bucurie, decât mult, cu invidie.

Întrebarea lui Cain, întoarsă spre noi, sună așa: dacă lucrarea ta ar rămâne nevăzută toată viața, dar prin fratele de lângă tine s-ar mântui mulți, te-ai putea bucura? Dacă da, ai biruit șarpele. Dacă nu, păcatul încă pândește la ușă și mai avem amândoi de lucru.