Gelozia pe cei noi, care ne pot înlocui

Al șaptelea articol din serie. Despre o gelozie pe care o simt mai ales cei ce au slujit mult timp: invidia pe cei noi, care vin și par că ne iau locul.

E gelozia celor așezați, nu a celor de pe margine. O simte cel care a fost ani de zile omul de bază. Cel care a cântat în corul bisericii de când se știe, până a venit un tânăr cu glas mai limpede. Cel care a predat copiilor la școala duminicală, până a apărut o soră tânără pe care copiii o îndrăgesc mai mult. Cel care a fost mereu consultat și ascultat, până când un nou-venit, cu idei proaspete, a început să fie căutat în locul lui. Deodată simți că aluneci spre margine, și un gând rece îți trece prin minte: mă dau la o parte, îmi ia locul.

Durerea asta o înțeleg. Are în ea frica de a deveni netrebnic, rana mândriei și spaima că anii tăi de muncă vor fi uitați. Tocmai pentru că e atât de omenească, e și foarte primejdioasă: te poate face dușman tocmai al celor pe care ar fi trebuit să-i crești.

Ți-am pomenit deja de Saul, dar nicăieri nu se vede mai limpede gelozia asta decât la el. David nu venise să-i ia tronul. Îi cânta la harpă ca să-i aline sufletul și îi câștiga bătăliile. Totuși, din clipa în care Saul a simțit că tânărul ar putea ajunge mai sus decât el, l-a urât. A pierdut ani întregi, oameni, minte și pace alergând după un băiat care nu-i voia răul. Asta face frica de a fi înlocuit: te face să prigonești viitorul în loc să-l binecuvântezi.

Scriptura ne arată și un alt drum, al lui Ioan Botezătorul, care a apărut deja în seria asta, pentru că e leacul atâtor gelozii. Când i s-a spus că lumea se duce acum după Cel nou venit, el nu s-a crispat. A răspuns cu o pace pe care eu o invidiez: „El trebuie să crească, iar eu să mă micșorez.” În Cel ce venea după el a văzut împlinirea pentru care fusese trimis el însuși, nu un rival.

Ce mă ajută pe mine să nu cad în groapa asta.

Lucrarea nu e a ta, ca să ți-o ia cineva. Aici e rădăcina. Spunem „locul meu”, „corul meu”, „grupa mea”, și uităm că toate sunt ale Domnului, doar încredințate nouă pentru o vreme. Nu poți pierde ce n-a fost niciodată al tău. Iar dacă Stăpânul aduce un alt lucrător la vie, e dreptul Lui: „nu-mi este îngăduit să fac ce vreau cu ce-i al meu?”

Adevăratul slujitor se bucură să fie urmat. Pavel nu și-a ținut lucrarea în pumn. L-a crescut pe Timotei, i-a spus „copilul meu preaiubit”, l-a împins înainte. Un slujitor adevărat nu se măsoară după cât stă el în față, ci după câți lasă în urmă în stare să ducă lucrarea mai departe. Cine nu crește pe nimeni de teamă să nu fie înlocuit slujește, de fapt, lui însuși.

Să fii înlocuit poate fi cea mai mare reușită a ta. Dacă ai crescut pe cineva care face acum ce făceai tu, poate chiar mai bine, nu e asta o izbândă? Părintele bun nu plânge că fiul l-a întrecut, se bucură. Învățătorul bun se mândrește când ucenicul ajunge mai departe decât el. Numai mândria vede o înfrângere în locul tău luat de altul. Smerenia vede o roadă.

Dumnezeu nu rămâne dator celor ce L-au slujit. Frica din spatele geloziei e că, dacă ies din față, voi fi uitat și anii mei nu vor mai conta. Dar „Dumnezeu nu este nedrept ca să uite osteneala voastră și dragostea pe care ați arătat-o pentru Numele Lui.” Oamenii uită repede. Dumnezeu nu uită deloc, iar răsplata ta nu atârnă de cât timp ai stat în lumină.

Vine o vreme, pentru fiecare, când trebuie să faci un pas în spate. E firesc și e bine, așa rânduiește Dumnezeu mersul lucrării Lui din neam în neam. Poți face pasul cu amărăciune, ca Saul, prigonind ce vine după tine. Sau îl poți face cu bucurie, ca Ioan, arătând spre cel nou și spunând: „uite, El trebuie să crească.”

Dacă ai slujit mult și cu credincioșie, te întreb ca pe un frate: pe cel tânăr care vine după tine îl vezi ca pe un rival care îți ia locul sau ca pe rodul pentru care ai muncit? Felul în care îl privești arată ce ai adunat în inimă în toți anii aceia.