Nu avea pământ suficient

Primul articol dintr-o serie despre superficialitate. Despre rădăcinile scurte și despre ce se întâmplă cu ele când vine căldura.

Am citit de zeci de ori Pilda semănătorului și de fiecare dată mă opream la pământul bun. Acolo e rodul, acolo e lecția frumoasă. De la o vreme însă mă opresc mai devreme, la locurile stâncoase. „O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-avea un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; și, pentru că n-avea rădăcină, s-a uscat.”

Ce mă tulbură e un amănunt mic: sămânța aceea a răsărit prima. Nu era o sămânță slaba calitativ. Nu a căzut pe drum, unde au mâncat-o păsările, și nici între spini, unde a fost înăbușită. A ajuns în pământ, a încolțit și a ieșit la lumină înaintea tuturor. Dacă ai fi trecut pe lângă ogorul acela în prima săptămână, ai fi zis că acolo e cea mai bună recoltă.

Oricine a pus vreodată ceva în pământ știe de ce se întâmplă asta. Un strat subțire de țărână peste piatră se încălzește repede. Sămânța simte căldura, încolțește grăbit și scoate frunze cât ai zice pește. Numai că același strat subțire se și usucă repede. Ce a ajutat-o să crească atât de iute este exact ce o omoară în prima zi de arșiță. Nu are unde să coboare după apă. Piatra de dedesubt nu o lasă.

Asta e superficialitatea, cred eu, în forma ei cea mai curată. Nu e o minciună și nici o prefăcătorie. Planta de pe stâncă era o plantă adevărată, verde, vie. Doar că nu avea rădăcină.

Isus Însuși le-a explicat ucenicilor pilda: „Sămânța căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul și-l primește îndată cu bucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ține până la o vreme; și, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, se leapădă îndată de el.” Observ două lucruri aici. Primul: omul acesta primește Cuvântul cu bucurie. Bucuria lui e reală, nu jucată. Al doilea: „ține până la o vreme.” Superficialitatea nu se vede la început. Se vede la încercare.

Multă vreme am citit pasajul acesta ca pe o descriere a celor care se întorc la Dumnezeu într-o seară de evanghelizare și dispar după două luni. Se poate aplica și lor. Dar cu anii am înțeles că locurile stâncoase nu sunt doar la începutul drumului. Poți avea treizeci de ani de biserică și să trăiești, în anumite zone ale vieții, pe un strat de pământ de două degete.

Poți să citești Biblia zilnic și să nu te mai oprească nimic din ce citești. Poți să te rogi dimineața și seara, cu aceleași cuvinte, fără să mai aștepți vreun răspuns. Poți să fii căsătorit de douăzeci de ani și să vorbești cu soția doar despre cine plătește facturile și cine ia copilul de la școală. Poți să slujești în biserică în fiecare duminică și să nu știi cum îi merge cu adevărat omului de lângă tine din bancă. Toate acestea arată bine din drum. Frunzele sunt verzi. Nimeni nu vede că dedesubt e piatră.

Mai e o imagine, cu care Domnul Isus își încheie predica din Luca 6. Doi oameni își zidesc câte o casă. Unul „a săpat adânc și a pus temelia pe stâncă”. Celălalt a zidit direct pe pământ, fără temelie. Din drum, cele două case nu se deosebesc. Au același acoperiș, aceleași ferestre, poate și aceleași flori la poartă. Diferența e îngropată și nu o vede nimeni, până vine apa.

La o casă nouă nimeni nu cere să vadă fundația. Te uiți la faianță, la parchet, la cum cade lumina în sufragerie. La fel facem cu oamenii, și la fel facem cu noi înșine. Ne uităm la ce se vede. Și ce se vede poate fi foarte frumos.

Apoi vine căldura. Pentru unul e o boală care nu trece. Pentru altul e o criză în căsnicie pe care n-a văzut-o venind. Poate fi un copil care pleacă din biserică și din casă, sau o rugăciune care rămâne fără răspuns ani la rând. Poate fi o slujbă pierdută la cincizeci de ani. Abia atunci aflăm cât de adânc am săpat. De obicei, mai puțin decât credeam.

Înainte să merg mai departe, vreau să spun limpede și ce nu este superficialitatea. Nu vreau ca seria aceasta să adauge o povară peste umerii celor deja obosiți.

Superficialitatea nu e același lucru cu simplitatea. Cunosc bunici care se roagă cu zece cuvinte și sunt mai adânci în credință decât mulți teologi. Un om simplu poate avea rădăcini până la izvoare. Superficialitatea nu e nici limita firească a puterilor noastre. Nimeni nu poate fi adânc în toate. Nu ai cum să cunoști temeinic și teologia, și mecanica auto, și legislația fiscală, și grădinăritul. Și nu e nici alegerea conștientă de a lăsa la suprafață lucrurile care nu contează. Nu trebuie să meditez o săptămână la ce gresie pun în baie.

Superficialitatea, așa cum o înțeleg eu, înseamnă să rămâi la suprafață exact acolo unde viața îți cere rădăcini. În relația cu Dumnezeu, în căsnicie, în felul în care îi asculți pe ceilalți, în slujirea pe care ți-a încredințat-o Dumnezeu. Acolo, pământul subțire nu e o scuză. E un pericol.

În articolele care urmează vreau să privim mai întâi de unde vine. Unii rămân la suprafață pentru că nu au știut că se poate și altfel. Nimeni nu le-a arătat o rugăciune adevărată sau o conversație adâncă. Alții sunt prea ocupați ca să sape. Alții se tem de ce ar putea găsi dacă ar coborî. Unii cred că știu deja tot ce e de știut. Și unii au învățat că, de cele mai multe ori, e suficient să arate bine.

După aceea vom trece prin locurile unde ne costă: credința făcută din bifă, dezvoltarea personală care consumă cărți și nu ia nicio decizie, căsnicia hrănită doar cu logistică, ascultarea care pregătește răspunsul înainte să termine celălalt, slujirea transformată în program. Vom vorbi și despre consolarea cu clișee la căpătâiul celor care suferă, despre trupul împins cu cafea în loc de odihnă și despre opiniile ferme formate după un singur titlu.

Scriu seria aceasta ca un om care s-a descoperit pe locuri stâncoase de mai multe ori decât i-ar plăcea să recunoască. Nu o scriu ca un grădinar care s-a lămurit, ci ca unul care încă sapă.

Vestea bună e că pământul se poate lucra. Piatra nu e o sentință. Prin profetul Osea, Dumnezeu i-a spus unui popor cu inima întărită: „Desțeleniți-vă un ogor nou! Este vremea să căutați pe Domnul.” Iar Pavel le scria colosenilor să fie „înrădăcinați și zidiți în El”. Rădăcinile cresc încet, nu se văd și nu aplaudă nimeni când mai coboară un centimetru. Dar ele țin planta în picioare când vine soarele.

Te las, pentru săptămâna aceasta, cu o singură întrebare. Pune-o cinstit, poate chiar în scris, poate cu soția sau soțul alături: unde în viața mea arată totul bine, dar n-a fost testat încă de căldură?

Nu te grăbi să răspunzi. Superficialitatea are și ea un obicei: răspunde repede.

Doamne, arată-mi unde e piatră sub frunzele mele. Și dă-mi răbdare să sap acolo unde contează.

Photo by Fabian Kleiser on Unsplash