N-am știut că se poate mai profund
Al doilea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. Prima cauză a superficialității, și poate cea mai blândă dintre ele: ignoranța.
Să-i spunem Ionel. Are cincizeci și ceva de ani, s-a botezat la douăzeci și de atunci n-a lipsit aproape nicio duminică. Se roagă în fiecare dimineață, pe marginea patului, înainte să-și pună ciorapii. Rugăciunea lui sună cam la fel de treizeci de ani: mulțumesc pentru noapte, păzește-ne azi, binecuvântează-i pe copii, ajută-mă la serviciu, în Numele Domnului Isus, amin. Durează un minut, poate două în zilele grele.
Nu e nimic rău în rugăciunea lui Ionel, sinceră și e făcută cu credință. Doar că nu s-a mișcat de acolo. Nu știe că poți sta în fața lui Dumnezeu fără să ceri nimic, nu știe că poți să-I spui ce te doare cu adevărat, cu cuvintele tale, nu cu ale bisericii, nu știe că poți tăcea și asculta, nici că Psalmii sunt o carte de rugăciuni pe care o poți ruga, nu doar citi. Nimeni nu i-a spus. Nimeni nu i-a arătat.
Ionel nu e un personaj real, dar l-am întâlnit de multe ori, sub multe nume, uneori l-am întâlnit și în oglindă.
Cred că aceasta este prima cauză a superficialității, și cea mai des trecută cu vederea: pur și simplu nu știm că există altceva. Nu e lene, nici rea-voință, nici fățărnicie. Omul trăiește la suprafață pentru că suprafața e tot ce a văzut vreodată. Nu poți dori o adâncime pe care n-ai văzut-o niciodată.
Ucenicii Domnului Isus au fost evrei credincioși, crescuți cu rugăciunile sinagogii. Știau să se roage. Și totuși, Luca povestește că, într-o zi, după ce L-au văzut pe Isus rugându-Se, unul dintre ei I-a zis: „Doamne, învață-ne să ne rugăm.” Mi se pare importantă ordinea lucrurilor. Nu au cerut lecția înainte. Au cerut-o după ce au văzut ceva ce nu mai văzuseră. Au văzut cum arată rugăciunea unui om care vorbește cu Tatăl Lui, și deodată rugăciunile lor li s-au părut puține. Dorința a venit din ce au văzut.
Același lucru se întâmplă și în alte zone. Un tânăr care a crescut într-o casă unde părinții nu și-au vorbit niciodată cu blândețe nu are de unde ști cum arată o căsnicie în care doi oameni își spun ce simt, va crede, cu toată sinceritatea, că o căsnicie bună înseamnă să nu te cerți. Un slujitor care a văzut toată viața predici pregătite în grabă va crede că așa se face. Un om care n-a avut niciodată un prieten căruia să-i spună adevărul despre el va crede că prietenia înseamnă să mergi împreună la un grătar.
Nu sunt oameni superficiali în sensul urât al cuvântului. Sunt oameni cărora nu li s-a arătat cum e să te scufunzi in ape adânci de profunzime..
Biblia are un cuvânt aspru pentru situația aceasta, prin gura profetului Osea: „Poporul Meu piere din lipsă de cunoștință.” Nu din lipsă de sinceritate, nu din lipsă de zel. Din lipsă de cunoștință. Și mă tulbură verbul: piere. Ignoranța nu e un detaliu nevinovat. Pământul subțire usucă planta, chiar dacă planta n-a ales piatra.
Pe de altă parte, Biblia e plină de oameni care au fost scoși din ignoranță cu blândețe. Cel mai frumos exemplu îl găsesc în Faptele Apostolilor. Apolo era un om „vorbăreț și puternic în Scripturi”, fierbinte cu duhul, care învăța lucrurile privitoare la Isus, avea totuși o lipsă: „cunoștea numai botezul lui Ioan”. Priscila și Acuila l-au auzit vorbind în sinagogă, nu l-au corectat de față cu toți și nu au scris despre el pe vreun grup, „L-au luat la ei și i-au arătat mai cu de-amănuntul Calea lui Dumnezeu.” Apolo a devenit apoi unul dintre cei mai folositori lucrători ai Bisericii din vremea aceea.
Mă opresc la acel „mai cu de-amănuntul”. Apolo nu era rătăcit, era pe drumul bun, doar că nu știa tot. Avea nevoie de cineva care să-i arate ce era mai departe, și a avut smerenia să asculte de doi meseriași, făcători de corturi, deși el era omul elocvent și învățat.
Aici e, cred eu, linia fină dintre ignoranța nevinovată și cea care devine vină. Ignoranța în sine nu e păcat. Nimeni nu se naște știind. Rămânerea în ea, după ce ți s-a arătat ceva mai adânc, începe să fie o alegere.
Autorul Epistolei către Evrei îi mustră exact pentru asta pe cititorii lui: „Voi, care de mult trebuia să fiți învățători, după vremea în care ați primit învățătura, aveți iarăși nevoie de cineva să vă învețe cele dintâi adevăruri ale cuvintelor lui Dumnezeu și ați ajuns să aveți nevoie de lapte, nu de hrană tare.” Problema lor nu era că beau lapte, toți am început cu lapte. Problema era că trecuse vremea și ei încă beau numai lapte „Hrana tare este pentru oamenii mari, pentru aceia a căror judecată s-a deprins, prin întrebuințare, să deosebească binele și răul.”
Prin întrebuințare. Adâncimea nu vine doar din informație, ci din exercițiu. Dar exercițiul începe, de cele mai multe ori, cu un om care îți arată cum se face.
Mă întreb uneori câți din bisericile noastre trăiesc ca Ionel. Sunt credincioși, fideli, prezenți, dar n-au văzut niciodată pe cineva rugându-se altfel decât cu formula de duminică. N-au stat niciodată la masă cu un frate mai bătrân care să le spună cum a trecut el prin anii de secetă. N-au văzut cum se citește un text încet, cu întrebări, de trei ori, până începe să vorbească.
Și mă întreb, ca prezbiter, cât din vina aceasta e a noastră. Am predicat despre rugăciune, dar câți dintre noi și-au luat vreodată un tânăr lângă ei să se roage împreună? Am vorbit despre căsnicie de la amvon, dar câte cupluri tinere au văzut o căsnicie matură din interior, la o cină obișnuită de marți? Ignoranța unora e, de multe ori, tăcerea altora.
Vestea bună e că ignoranța e cea mai ușor de vindecat dintre toate cauzele superficialității. Frica cere curaj, graba cere decizii grele, vitrina cere pocăință, ignoranța cere doar cineva care să arate drumul și pe cineva dispus să-l urmeze.
De aceea pasul pe care ți-l propun săptămâna aceasta e simplu, dar cere puțină smerenie. Gândește-te la un om care trăiește mai adânc decât tine într-o zonă anume: în rugăciune, în căsnicie, în felul în care citește Scriptura, în felul în care îi ascultă pe alții, nu un om perfect, doar unul care a coborât mai mult, mergi la el și întreabă-l concret. Nu „cum să fiu mai spiritual?”, ci „cum te rogi tu dimineața?”, „ce faceți voi doi când vă certați?”, „cum citești tu un capitol?”. Și apoi ascultă ca Apolo, chiar dacă tu ești cel cu mai multă carte.
Dacă ai trecut deja de jumătatea drumului, gândește-te și la cealaltă parte. Cine e Ionel de lângă tine? Cine bea încă lapte pentru că nimeni nu i-a pus în față altceva? Poate nu trebuie să-i ții o predică. Poate e de ajuns să-l iei la tine, ca Priscila și Acuila, și să-i arăți „mai cu de-amănuntul”.
Te las cu întrebarea săptămânii. Scrie-o undeva unde o vezi: ce lucru fac la fel de douăzeci de ani doar pentru că așa am învățat?
Nu e o întrebare care să te rușineze. E o întrebare care deschide o ușă.
Doamne, arată-mi ce nu știu că nu știu. Și trimite-mi oamenii de la care să învăț, și pe cei cărora să le arăt drumul.