Prea ocupat ca să sap

Al treilea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. A doua cauză a superficialității, și probabil cea mai răspândită printre oamenii serioși: graba.

Dacă ar fi să-mi aleg un verset care să mă descrie în unele săptămâni, n-aș alege unul despre credință sau despre răbdare. Aș alege unul despre Marta: „Marta era împărțită cu multă slujire.”

Îmi place cuvântul acela, împărțită. Nu spune că Marta era rea, leneșă sau necredincioasă, spune că era împărțită. Avea musafiri importanți în casă, pe Domnul Isus și pe ucenicii Lui, adică vreo treisprezece bărbați flămânzi, cine a pregătit vreodată masă pentru atâția oameni știe ce înseamnă. Marta nu stătea degeaba, slujea, și slujea pe Cine trebuia.

Numai că, la un moment dat, a obosit și a venit la Isus cu o întrebare care ascundea un reproș: „Doamne, nu-Ți pasă că soră-mea m-a lăsat să slujesc singură? Zi-i dar să-mi ajute.”

Răspunsul Domnului e blând și tăios în același timp: „Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi și te frămânți tu, dar un singur lucru trebuie, Maria și-a ales partea cea bună, care nu i se va lua.”

Am auzit multe predici în care Marta iese prost și Maria iese bine. Nu cred că asta e ideea, Isus nu i-a spus Martei să nu mai gătească, i-a spus că a pierdut din vedere singurul lucru care trebuie. Problema ei nu era slujirea, problema era că slujirea o împiedica să stea la picioarele Celui pe care Îl slujea.

Aceasta e graba, așa cum o înțeleg eu, nu e doar un ritm alert, uneori trebuie să alergi, și nu e nimic rău în asta. Graba e o stare a inimii în care faci atât de multe lucruri, atât de repede, încât nu mai ajungi la niciunul până la capăt, totul se face „cât să meargă”. Predica e gata, dar n-a trecut prin tinem, ședința s-a ținut, dar nimeni n-a spus nimic adevărat, ai citit capitolul, dar nu ți-a rămas nimic din el.

Graba e dușmanul adâncimii dintr-un motiv foarte simplu: adâncimea cere timp. Nu ai cum să sapi repede, rădăcinile nu cresc mai iute dacă te uiți la ceas: o conversație adevărată cu soția nu încape în cinci minute, între două telefoane, un text din Scriptură nu se deschide la prima citire grăbită, un om îndurerat nu-ți spune ce-l doare dacă vede că te uiți spre ușă. Of atât de mult mă regăsesc in aceste rânduri din păcate.

Dallas Willard, un filozof creștin pe care l-am citit cu folos, a fost întrebat odată de un prieten, pastorul John Ortberg, ce ar trebui să facă pentru a fi sănătos spiritual. Ortberg povestește că Willard a tăcut puțin și apoi i-a spus: „Trebuie să elimini fără milă graba din viața ta.” Ortberg și-a notat și a întrebat ce altceva, Willard a răspuns: „Nimic altceva.”

La prima citire, povestea pare prea simplă, apoi te uiți în calendar și nu mai pare, mai ales cei ce slujim in biserici, cu calendare pline pline, cu interactiuni zeci, cu muncă si la servici sau afacere, cu copii, cu soti/sotii etc.

Mă ajută să mă uit la felul în care trăia Domnul Isus. Avea cea mai importantă misiune din istorie și doar trei ani și jumătate ca s-o ducă la capăt și totuși nu-L văd niciodată grăbit. Când Iair, un mai-mare al sinagogii, Îl roagă să vină repede pentru că fetița lui e pe moarte, Isus pornește. Pe drum, o femeie bolnavă de doisprezece ani se atinge de haina Lui, orice om grăbit ar fi mers mai departe. Isus se oprește, o caută în mulțime și stă de vorbă cu ea până când îi spune tot adevărul, abia apoi merge mai departe. Pentru El, omul din fața Lui nu era o întrerupere a lucrării, era lucrarea.

Cei mai expuși grabei nu sunt oamenii nepăsători, ci oamenii serioși, cei care spun da la orice slujire, care nu pot refuza un frate, care țin trei proiecte în paralel pentru că toate li se par importante. Cunosc bine profilul că mă regăsesc parțial, chiar ma plangeam cuiva zilele trecute ca imi e dor sa ma odihnesc in biserică. Sunt slujitori buni, credincioși, de nădejde și mulți dintre ei, la un moment dat, își dau seama că au slujit ani de zile fără să mai stea la picioarele Domnului.

Proverbele au o vorbă pe care o recitesc des: „Cine aleargă neghiobește înainte o nimerește rău.” Nu spune că cine aleargă nu ajunge, ajunge, dar o nimerește rău. Graba produce rezultate, doar că, de multe ori, sunt rezultatele greșite, făcute de mântuială, care trebuie apoi refăcute sau reparate.

Mai e un pericol în grabă, mai subtil. Ne oferă o scuză foarte respectabilă, nimeni nu te judecă dacă spui că n-ai avut timp să te rogi pentru că ai fost la spital la un frate bolnav, nimeni nu te ceartă că n-ai stat de vorbă cu copilul tău pentru că ai avut ședință la biserică. Graba se îmbracă frumos, poartă haine de slujire, de responsabilitate, de jertfă. și tocmai de aceea e greu de recunoscut.

Dar dacă sunt cinstit, știu că uneori aleg să fiu ocupat, agenda plină mă scutește de întrebări incomode. Când n-am timp, nu trebuie să mă uit la ce se petrece în mine. Graba poate fi, la unii dintre noi, o formă de fugă, despre asta vom vorbi mai pe larg în articolul următor, despre frică.

Prin profetul Isaia, Dumnezeu i-a spus unui popor care alerga după cai și căruțe din Egipt, după soluții rapide: „În liniște și încredere va fi tăria voastră.” și imediat după, poate cea mai tristă propoziție din tot pasajul: „Dar n-ați voit!” Nu e vorba că n-au putut, n-au vrut, liniștea li se părea prea lentă, prea riscantă, prea pasivă, era mai sigur să fugă.

Mă întreb des ce ar însemna pentru mine să aleg „partea cea bună”. Nu cred că înseamnă să renunț la tot ce fac: familia, munca, biserica, oamenii care au nevoie de mine sunt reale, dar cred că înseamnă să las ca un singur lucru să fie mai important decât celelalte, și să-i fac loc în fiecare zi, înainte să-l înghită restul.

Și mai cred că înseamnă să spun „nu” mai des, nu din lene, ci din credincioșie. Fiecare da spus unui lucru bun e un nu spus altui lucru, întrebarea nu e dacă voi refuza ceva, ci ce anume voi refuza, de cele mai multe ori, ce se sacrifică primul este exact ce nu face zgomot: rugăciunea liniștită, conversația lungă, lectura răbdătoare, odihna.

Pasul mic de săptămâna aceasta e simplu de spus și greu de făcut. Alege un singur lucru pe zi pe care să-l faci fără grabă. Intenționat, de la cap la coadă, fără să te uiți la telefon, poate fi o rugăciune, o cafea cu soția, o plimbare cu un copil, un capitol citit încet. Nu trebuie să fie lung, trebuie doar să fie întreg, și observă ce simți. Poate că, la început, vei simți neliniște, ca și cum ai pierde timpul, e un semn bun, înseamnă că ai atins locul unde graba s-a înrădăcinat.

Te las cu întrebarea săptămânii, una care mie mi-a dat de gândit: ce aș face mai bine dacă aș face mai puțin?

Nu răspunde repede. Ar fi ironic.

Doamne, am multe lucruri pe care le fac pentru Tine. Învață-mă să stau și cu Tine. Arată-mi singurul lucru care trebuie și dă-mi curaj să las restul să aștepte.

Photo by Mauro Mora on Unsplash