Mi-e frică să cobor

Al patrulea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. A treia cauză a superficialității, cea mai greu de recunoscut: frica de ce am putea găsi dacă ne uităm mai adânc.

E seară, copiii s-au culcat, iar doi soți stau la masa din bucătărie. Vorbesc despre ziua de mâine, despre o factură, despre mașina care trebuie dusă la service și alte chestii administrative. La un moment dat, ea spune, aproape în treacăt: „Uneori mă simt singură în căsnicia asta.” Urmează o pauză scurtă, el se uită la telefon și spune: „Apropo, ai sunat-o pe mama în legătură cu duminică?” Conversația merge mai departe, nimeni nu s-a certat, nimeni n-a ridicat tonul și totuși, în pauza aceea de trei secunde, s-a închis o ușă.

Am ascultat multe povești de felul acesta, în cabinet și în afara lui. Am fost și eu, de câteva ori, omul care a schimbat subiectul, nu pentru că nu mi-ar fi păsat, ci pentru că mi-a fost frică de ce urma dacă lăsam ușa deschisă.

Aceasta e a treia cauză a superficialității, și poate cea mai interesantă. Primele două, ignoranța și graba, sunt oarecum exterioare: nu știm sau nu avem timp. Frica stă înăuntru. Nu rămânem la suprafață pentru că n-am putea coborî, rămânem pentru că știm, undeva în noi, că jos doare.

Prima ascundere din Biblie e și prima frică. După ce Adam și Eva au mâncat din pomul oprit, „au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin grădină în răcoarea zilei: și omul și nevasta lui s-au ascuns de Fața Domnului Dumnezeu printre pomii din grădină”. Dumnezeu îl caută, „Unde ești?”, iar Adam răspunde cu o propoziție care, cred eu, descrie mai bine decât orice superficialitatea care vine din frică: „Ți-am auzit glasul în grădină; și mi-a fost frică, pentru că eram gol, și m-am ascuns.”

Mi-a fost frică, eram gol, m-am ascuns. În cele trei verbe încape o bună parte din viața noastră, pentru că ne e frică să fim văzuți așa cum suntem, așa că ne acoperim. Frunzele de smochin de atunci au devenit, între timp, alte lucruri: conversații politicoase, rugăciuni de formă, glume la momentul potrivit, o agendă plină, o slujire impecabilă, toate sunt pomi printre care ne putem ascunde.

Mai e o scenă care mă face să zâmbesc de fiecare dată când o citesc. Domnul Isus stă de vorbă cu o femeie la fântâna lui Iacov, în Samaria, discuția începe teologic, despre apă vie, și femeia e interesată. Apoi Isus îi spune: „Du-te de cheamă pe bărbatul tău.” Femeia răspunde scurt că n-are bărbat, iar Isus îi spune, cu blândețe dar fără ocolișuri, că a avut cinci și că omul cu care trăiește acum nu e bărbatul ei.

Și ce face femeia? Schimbă subiectul: „Doamne, văd că ești proroc. Părinții noștri s-au închinat pe muntele acesta; și voi ziceți că locul unde trebuie să se închine oamenii este în Ierusalim.” Când discuția a devenit personală, a trecut la teologie, și e aproape comic cât de familiar e gestul. Cunosc oameni, și mă număr printre ei, care fac exact asta în biserică: când Cuvântul se apropie prea mult de o rană, deschidem o dezbatere doctrinară, pentru că e mai sigur să vorbim despre munte decât despre cei cinci bărbați.

Ce mă impresionează e că Isus nu o lasă să fugă, dar nici n-o umilește, răspunde la întrebarea ei despre închinare și o duce, pas cu pas, înapoi la miezul lucrurilor. La sfârșit, femeia lasă găleata la fântână și aleargă în cetate să le spună tuturor: „Veniți de vedeți un om care mi-a spus tot ce am făcut.” Lucrul de care fugea a devenit mărturia ei, iar adevărul despre ea, spus de Cineva care o iubea, n-a distrus-o. A eliberat-o.

Frica de adâncime ia multe forme. Unii se tem de ce vor găsi în trecut: o copilărie nerezolvată, o rușine veche, o pierdere neplânsă. Alții se tem de ce vor găsi în prezent: o căsnicie mai rece decât recunosc, o credință mai subțire decât pare, o oboseală care seamănă tot mai mult cu deznădejdea. Alții se tem de ce li s-ar cere dacă ar privi cinstit: o iertare, o mărturisire, o schimbare.

Și atunci rămânem la suprafață, nu din răutate, ci din instinct de protecție, iar superficialitatea devine un fel de anestezic care nu vindecă nimic, dar amorțește.

Blaise Pascal scria, acum aproape patru sute de ani, că mare parte din nefericirea oamenilor vine din faptul că nu știu să stea liniștiți, singuri, într-o cameră. Tot ce el numea „divertisment” (jocul, vânătoarea, conversația, ocupațiile fără sfârșit) era, în fond, un mod de a fugi de noi înșine. Pascal n-avea telefon, dar a descris foarte bine ce facem cu el.

Partea dureroasă e că anestezicul are un preț, pentru că ce nu privim nu se vindecă. Femeia din bucătărie, căreia nu i s-a răspuns, nu va înceta să se simtă singură, va înceta doar să mai spună, iar rana acoperită continuă să lucreze, în tăcere, sub frunzele de smochin.

Vestea bună, și aici e miezul a tot ce vreau să spun, e că jos nu ne așteaptă doar durerea, ne așteaptă și Dumnezeu. Cel care a strigat „Unde ești?” nu L-a căutat pe Adam ca să-l zdrobească, ci ca să-l îmbrace: câteva versete mai încolo, Biblia spune că Domnul Dumnezeu a făcut lui Adam și nevestei lui haine de piele și i-a îmbrăcat. Frunzele lor se uscau. Haina Lui a ținut.

Psalmistul a învățat drumul invers față de Adam, în loc să se ascundă, se expune de bunăvoie: „Cercetează-mă, Dumnezeule, și cunoaște-mi inima! Încearcă-mă, și cunoaște-mi gândurile! Vezi dacă sunt pe o cale rea, și du-mă pe calea veșniciei!” E una dintre cele mai curajoase rugăciuni din Scriptură, nu pentru că psalmistul n-ar avea nimic de ascuns, ci pentru că a înțeles cine e Cel care se uită.

Apostolul Ioan scrie: „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârșită izgonește frica.” Cred că aceasta e cheia, pentru că nu putem coborî în adâncul nostru prin voință pură, strângând din dinți, coborâm atunci când suntem siguri că suntem iubiți. Un copil intră într-o cameră întunecată dacă tatăl lui îl ține de mână, la fel și noi.

Pasul mic de săptămâna aceasta cere puțin curaj. Ia o foaie de hârtie, nu telefonul, și scrie un singur lucru pe care îl ocolești: o discuție pe care o amâni, o zonă din rugăciune în care nu intri, o amintire pe care o împingi deoparte de fiecare dată când apare. Nu trebuie să rezolvi nimic azi, doar numește-l, apoi citește-I-l lui Dumnezeu cu voce tare, ca psalmistul. Dacă ai un om de încredere, soția, soțul sau un prieten matur, poate că săptămâna asta e momentul să-i spui și lui.

Te las cu întrebarea săptămânii, una care cere cinste: de ce subiect fug cel mai des când devine personal?

Dacă răspunsul îți vine repede, s-ar putea să fie cel adevărat, iar dacă îți vine greu, s-ar putea să fie și mai adevărat.

Doamne, Tu m-ai căutat când m-am ascuns. Dă-mi curaj să ies dintre pomi și, când cobor acolo unde mi-e frică, ține-mă de mână.

Photo by Won Young Park on Unsplash