Știu deja

Al cincilea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. A patra cauză a superficialității, cea care îi pândește mai ales pe cei care au mers mult pe drum: familiaritatea.

Se citește la biserică pilda fiului risipitor. Cineva din primele bănci, care a crescut în adunare, aude primele cuvinte, „Un om avea doi fii”, și mintea lui o ia înainte, pentru că știe ce urmează: fiul cere partea de avere, pleacă, risipește, ajunge la porci, își vine în fire, se întoarce, tatăl aleargă, vițelul îngrășat, fratele cel mare se supără. A auzit povestea de cincizeci de ori, poate a și predicat-o, așa că, în timp ce textul se citește, se gândește la altceva. Nu din lipsă de respect, doar că știe deja.

Am fost și eu omul acela, de mai multe ori decât mi-ar plăcea, și cred că oricine a crescut în biserică știe sentimentul. Aceasta e a patra cauză a superficialității, și e una ciudată, pentru că vine din ceva bun. Ignoranța înseamnă că n-ai văzut adâncimea, familiaritatea înseamnă că ai văzut-o de atâtea ori încât n-o mai vezi. Nu e lipsă de cunoaștere, e cunoaștere care a încetat să mai fie curioasă.

Mintea omului e făcută să nu mai bage în seamă ce se repetă, și e un mecanism bun, care ne ajută să nu înnebunim: nu mai auzi ceasul din perete după prima săptămână, nu mai simți hainele pe tine după primele minute, nu mai vezi tabloul din sufragerie, deși treci pe lângă el de zece ori pe zi. Creierul își spune că lucrul acesta e cunoscut și că nu mai e nevoie să-i dea atenție. Problema e că mecanismul nu face diferența între ceas și soție, între tablou și Scriptură, între haine și Dumnezeu.

Evanghelia după Marcu povestește o scenă care m-a pus pe gânduri de fiecare dată când am citit-o mai atent. Domnul Isus se întoarce în Nazaret, orașul în care crescuse, învață în sinagogă, și oamenii sunt uimiți, dar uimirea lor se transformă repede în altceva: „De unde are El aceste lucruri? Ce fel de înțelepciune este aceasta care I-a fost dată? Oare nu este El tâmplarul, fiul Mariei, fratele lui Iacov, al lui Iose, al lui Iuda și al lui Simon? Și nu sunt surorile Lui aici, între noi?”

Îl știau, Îl văzuseră copil, Îi știau familia, poate le reparase o masă sau o ușă, și tocmai pentru că Îl știau, nu L-au putut vedea. Marcu spune că „găseau o pricină de poticnire în El”, și urmează una dintre cele mai triste propoziții din Evanghelii: Isus „n-a putut face nicio minune acolo, decât că Și-a pus mâinile peste câțiva bolnavi și i-a vindecat. Și Se mira de necredința lor.” Mă tulbură gândul că Fiul lui Dumnezeu a stat în orașul lor și ei au pierdut aproape tot ce putea să le dea, pentru că „Îl știau deja”. Familiaritatea nu L-a alungat pe Isus, doar L-a făcut invizibil.

Mai e o scenă, în casa lui Lazăr, care mi se pare la fel de grăitoare. Lazăr murise de patru zile, Isus vine, iar Marta, aceeași Marta pe care am întâlnit-o în articolul despre grabă, Îi iese înainte. Isus îi spune: „Fratele tău va învia.” Iar Marta răspunde corect, teologic impecabil: „Știu că va învia la înviere, în ziua de apoi.”

Știu. Avea dreptate, credea învățătura corectă, dar răspunsul ei închidea discuția, era ca și cum ar fi spus: da, da, cunosc doctrina, am învățat-o. Iar Isus o oprește și deschide ușa pe care ea tocmai o închisese: „Eu sunt învierea și viața.” Nu doar o doctrină despre ziua de apoi, ci o Persoană care stă acum în fața ei. Marta știa adevărul despre înviere, dar era cât pe ce să rateze Învierea care o privea în ochi. Așa lucrează familiaritatea: nu ne face să credem lucruri greșite, ne face să credem lucruri corecte într-un fel care ne scutește să mai privim.

Același lucru se întâmplă în căsnicie, poate mai des decât oriunde. După douăzeci și cinci de ani, crezi că îți cunoști soția, știi cum își bea cafeaua, ce o enervează, ce va spune la masa de duminică, și tocmai de aceea nu mai întrebi, nu mai asculți cu adevărat, pentru că știi deja ce urmează. Dar omul de lângă tine nu e același cu cel de acum douăzeci și cinci de ani, a trecut prin lucruri, s-a schimbat, are frici noi și dorințe noi, doar că tu te uiți la ea prin fotografia veche pe care o porți în minte.

John Gottman, unul dintre cercetătorii care au studiat cuplurile cel mai mult timp, vorbește despre „harta iubirii”: tot ce știi despre lumea interioară a celuilalt, despre grijile, visurile și rănile lui. Harta aceasta nu se desenează o dată pentru totdeauna, trebuie actualizată, pentru că teritoriul se schimbă, iar mulți soți se iubesc sincer, dar navighează după o hartă veche de zece ani. Nu e o criză, e o liniște, și liniștea aceasta, lăsată prea mult, devine distanță.

La fel cu Scriptura. Cine a citit Biblia de multe ori riscă să n-o mai citească deloc, ci doar să-și recunoască textele: ochii trec peste rânduri, mintea bifează „Psalmul 23, îl știu, Ioan 3:16, îl știu”, și Cuvântul, care ar trebui să fie „viu și lucrător”, devine un decor familiar. Cartea Plângerilor s-a scris într-unul dintre cele mai negre momente ale istoriei lui Israel, când Ierusalimul era distrus, și totuși, din mijlocul ruinei, spune: „Bunătățile Domnului nu s-au sfârșit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineață.” Se înnoiesc. Dumnezeu nu ne dă în fiecare zi aceeași îndurare reîncălzită, o dă nouă, și cred că asta ne invită și pe noi să nu-L privim pe Dumnezeu, pe ceilalți sau Cuvântul Lui ca pe niște lucruri pe care le-am terminat de cunoscut. Dacă îndurările Lui sunt noi în fiecare dimineață, poate și privirea mea ar trebui să fie.

Antidotul familiarității nu e să afli lucruri noi, ci să privești lucrurile vechi ca și cum nu le-ai fi văzut. E un exercițiu de smerenie, presupune să recunoști că, deși știi multe, nu știi tot, că textul acela citit de cincizeci de ori are încă ceva de spus, că soția ta are încă taine pe care nu le-ai descoperit. Despre asta precatesc o serie pe ASUMAT numita Recalibrarea relației

Pasul mic de săptămâna aceasta e unul pe care îl poți face chiar azi. Alege un text din Scriptură pe care îl știi aproape pe de rost, Psalmul 23, pilda fiului risipitor sau Tatăl nostru, citește-l încet, de două ori, ca și cum ar fi prima dată, apoi pune-i trei întrebări pe care nu i le-ai mai pus niciodată: de ce cuvântul acesta, și nu altul, ce simte personajul acela, ce ar fi fost dacă povestea s-ar fi oprit aici? Notează ce descoperi și, dacă vrei să faci pasul și mai departe, pune-i o întrebare nouă și soției sau soțului tău, nu una despre logistică, ci una la care nu știi deja răspunsul.

Te las cu întrebarea săptămânii: ce am încetat să mai privesc pentru că „îl știu”?

Poate e un text. Poate e un om. Poate e chiar Dumnezeu.

Doamne, iartă-mă că Te-am privit uneori ca pe ceva cunoscut. Deschide-mi ochii să Te văd nou în fiecare dimineață, așa cum și îndurările Tale sunt noi.

Photo by Mick Haupt on Unsplash