Unde aleg să sap adânc

Ultimul articol din seria „Rădăcini de suprafață”. După ce am privit cauzele superficialității și locurile unde ne costă, încheiem cu întrebarea care contează cel mai mult: ce facem acum?

Am început seria aceasta cu o sămânță căzută pe loc stâncos, care a răsărit prima și s-a uscat prima, pentru că „n-avea pământ mult” și „n-avea rădăcină”. De atunci am trecut împreună prin multe locuri. Am vorbit despre ignoranța care nu știe că se poate mai adânc, despre graba care nu are timp să sape, despre frica de ce am putea găsi jos, despre familiaritatea care crede că știe deja și despre vitrina care preferă să pară. Apoi am privit unde ne costă toate acestea: în credința bifată, în cărțile citite fără decizii, în căsnicia hrănită doar cu logistică, în ascultarea care pregătește răspunsul, în slujirea transformată în program, în consolarea cu clișee, în trupul împins cu cafea și în opiniile formate din titluri.

Dacă ai citit toate articolele cu sinceritate, e posibil să te simți acum puțin copleșit. Te-ai recunoscut, ca și mine, în mai multe locuri decât ți-ar fi plăcut, și poate te întrebi de unde să începi, când pare că totul ar trebui săpat din nou. Tocmai aici vreau să spun lucrul cel mai important din toată seria, și l-am lăsat intenționat la sfârșit.

Antidotul superficialității nu e perfecționismul. Nu e să fii adânc în toate, deodată, de mâine dimineață. Asta e imposibil, iar cine încearcă se va epuiza în câteva săptămâni și se va întoarce, obosit și descurajat, la suprafața de unde a plecat. Antidotul superficialității e alegerea, alegerea câtorva locuri, puține, în care refuzi să mai trăiești la suprafață, și răbdarea de a săpa acolo, încet, mult timp.

Gândește-te la un gospodar care primeste o bucată mare de pământ care nu fusese cultivat ani la rand. Nu poate desțeleni tot terenul într-o singură primăvară și nici nu încearcă. Alege câteva straturi, le sapă adânc, le îngrașă, scoate pietrele, le udă cu grijă, iar restul terenului îl lasă, deocamdată, așa cum e. Anul următor mai adaugă un strat, apoi încă unul. După câțiva ani, grădina arată cu totul altfel, nu pentru că gosopodarul a făcut totul deodată, ci pentru că a făcut puțin, bine și constant.

Apostolul Pavel, care avea mai multe responsabilități decât oricare dintre noi, scria filipenilor o frază care m-a ajutat de multe ori: „Fraților, eu nu cred că l-am apucat încă; dar fac un singur lucru: uitând ce este în urma mea și aruncându-mă spre ce este înainte, alerg spre țintă.” Fac un singur lucru. Pavel nu spune că face totul perfect, ci că știe ce contează cel mai mult și nu se lasă împrăștiat. E același „un singur lucru” pe care Domnul Isus i l-a amintit Martei, în articolul despre grabă, atunci când ea era împărțită cu multă slujire.

Eugene Peterson a scris o carte despre ucenicie căreia i-a dat un titlu pe care îl iubesc: „O ascultare lungă în aceeași direcție”. Cred că exact asta e adâncimea. Nu o experiență spectaculoasă, nu o hotărâre luată într-o seară emoționantă, ci o ascultare lungă, repetată zi de zi, în aceeași direcție, chiar și atunci când nu se vede niciun rezultat. Rădăcinile cresc în întuneric, fără aplauze, și nimeni nu le vede până nu vine seceta.

Și seceta vine întotdeauna, mai devreme sau mai târziu. Profetul Ieremia are o imagine pe care o păstrez pentru încheierea acestei serii, pentru că răspunde exact la sămânța de pe stâncă de la început: „Binecuvântat să fie omul care se încrede în Domnul și a cărui nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape, care-și întinde rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură când vine, și frunzișul lui rămâne verde; în anul secetei, nu se teme și nu încetează să aducă rod.”

Nu se teme de căldură când vine. Sămânța de pe stâncă s-a uscat la primul soare. Pomul lui Ieremia stă sub același soare și rămâne verde, nu pentru că ar fi scutit de căldură, ci pentru că rădăcinile lui ajung la apă. Diferența nu se vede la suprafață, în frunze, ci jos, acolo unde nu se uită nimeni.

Atunci unde să sapi? Nu pot să-ți spun eu în locul tău, dar pot să-ți spun ce cred că merită întrebat. Mai întâi, relația cu Dumnezeu, pentru că toate celelalte rădăcini se hrănesc de acolo, iar Ieremia vorbește despre omul „care se încrede în Domnul”, nu despre omul care se încrede în propria disciplină. Apoi, oamenii cei mai apropiați, soția sau soțul, copiii, câțiva prieteni, pentru că aceștia sunt oamenii care vor fi lângă tine când vine căldura și lângă care trebuie să fii tu. Și, poate, un singur loc în plus, cel pe care l-ai simțit cel mai tare în timpul seriei, slujirea, trupul, ascultarea sau gândirea.

Și încă ceva: nu sapi singur. Eclesiastul spunea că „mai bine doi decât unul”, pentru că, „dacă se întâmplă să cadă unul, celălalt ridică pe tovarășul său”. Adâncimea se construiește mult mai ușor cu cineva alături, un prieten căruia îi spui ce ai ales să sapi și care te întreabă, din când în când, cum îți merge. Poate fi soția sau soțul, un frate din biserică, un grup mic care citește împreună sau un mentor mai înaintat pe drum. Rădăcinile pomilor dintr-o pădure se împletesc unele cu altele și tocmai de aceea rezistă la furtuni care ar dărâma un pom singur pe câmp.

Iar restul, cu bună știință, îl poți lăsa deocamdată la suprafață. Nu trebuie să fii adânc în politică, în mecanica auto, în ultimele tendințe sau în toate subiectele care se discută pe grupuri. Superficialitatea aleasă conștient, în lucrurile care nu contează, e uneori o formă de înțelepciune, pentru că îți păstrează puterea pentru lucrurile care contează.

Pasul mic de săptămâna aceasta, ultimul din serie, e o listă scurtă. Ia o foaie și scrie pe ea trei locuri, cel mult patru, în care alegi să sapi adânc în următoarele trei luni. Pentru fiecare, scrie un singur pas concret, ceva ce poți face săptămânal. Apoi scrie, pe aceeași foaie, câteva lucruri pe care alegi, conștient, să le lași la suprafață în perioada aceasta. Pune foaia undeva unde o vezi și recitește-o la sfârșitul fiecărei luni.

Te las cu ultima întrebare a seriei, aceeași cu care, într-un fel, am început: dacă ar veni căldura mâine, unde aș vrea să am rădăcini?

Răspunsul la întrebarea aceasta îți arată unde să sapi de azi.

Îți mulțumesc că ai mers cu mine prin aceste săptămâni. N-am scris seria de pe un pământ adânc, ci de pe unul pe care încă îl sap, și cred că pentru fiecare dintre noi drumul e același: puțin câte puțin, zi de zi, în aceeași direcție.

Doamne, fă-mă ca pomul sădit lângă ape. Arată-mi unde să sap și dă-mi răbdarea să sap acolo mult timp, până când rădăcinile mele vor ajunge la Tine, ca atunci când va veni căldura să nu mă tem.

Photo by Mark Vihtelic on Unsplash