Caut un om

Primul articol din seria „Caut un om”. Nu scriu împotriva organizării și nici împotriva sistemelor, de care biserica are nevoie, ci despre clipa în care ceva făcut pentru om ajunge să-l țină pe om departe de cel care ar trebui să-l slujească.
Am primit de curând o invitație să mă înscriu la un curs despre strategia bisericii, pregătit de o biserică din SUA, și trebuie să recunosc de la început că programul e foarte bun. Am citit descrierea cu interes, m-am uitat la module, la temele propuse, la oamenii care îl țin, și pentru câteva minute chiar m-am văzut participând, luând notițe și venind acasă cu idei pentru bisericile în care slujesc. Luasem deja și caietul de curs acasă, apoi am deschis calendarul.
Săptămâna mea are opt ore de muncă pe zi care lejer se duc spre 10 cu drumuri si alte activitati adiacente, ca a celor mai mulți dintre cei care citesc aceste rânduri, iar după ele începe cealaltă parte, cea care nu apare în nicio fișă a postului: o vizită la cineva care nu mai iese din casă, ședințe de consiliere care trebuiau să țină o oră și au ținut mai mult, telefoane seara târziu, când copiii unei familii s-au culcat și părinții au, în sfârșit, curaj să spună ce se întâmplă între ei, plus partea tehnică de la biserică, sonorizarea care nu merge, site-ul care trebuie actualizat, o problemă de rezolvat până duminică, podcastul, articolul de blog, emisiunea și multe altele. Am făcut socoteala simplu, ca un om care a lucrat o viață cu lemn și cu cod și știe că orele nu se inventează, ci se iau de undeva. Orele pentru curs s-ar fi luat fie de la oameni, fie de la mine, fie de la sistemele pe care le avem deja și care, cu toate scăpările lor, merg destul de bine.
Așa că am spus nu, și nu mi-a fost ușor. Îmi pare și acum puțin rău, pentru că știu că aș fi învățat lucruri bune și că ce avem ar fi putut deveni mai bun. Am pus însă în balanță ce aș fi câștigat și ce m-ar fi costat, iar costul mi s-a părut prea mare, pentru că aș fi devenit, încă puțin, un om ocupat cu sistemul și mai puțin disponibil pentru oameni, inclusiv pentru cei din casa mea și pentru mine însumi.
Refuzul m-a obligat să mă uit și la mine. Am constatat că suntem foarte preocupați să ne formăm, să ne organizăm, să construim structuri care să funcționeze bine, și că, fără să ne dăm seama, o parte din preocuparea aceasta e o fugă. Un sistem bine făcut te ferește de multe lucruri, de emoția celuilalt, de telefonul de la unsprezece noaptea, de situațiile care nu intră în nicio procedură. Despre asta vreau să scriu mai pe larg în articolul următor, dar o spun de pe acum, pentru că o descopăr întâi la mine: e mai ușor să lucrezi la cum ar trebui să arate grija pentru oameni decât să stai efectiv lângă un om care suferă. Aici trebuie să fiu cinstit: privesc lucrurile dintr-un unghi personal, deci sunt într-o anumită măsură subiectiv. Cred că Dumnezeu m-a făcut mai ales pentru consiliere, acolo îmi simt darul și acolo mă simt la locul meu, pe când darul păstoririi nu-l văd neapărat în mine, iar păstorirea o fac mai degrabă pentru că e nevoie de ea.
Nu cred că pe vremuri era mai bine. Oamenii veneau la biserică și stăteau împreună și pentru că nu prea aveau unde altundeva să meargă, biserica era locul în care te întâlneai cu ceilalți, în care aflai vești și în care găseai ajutor. Uneori mi se pare că idealizăm exagerat trecutul, uitând că atunci condițiile erau cele care dictau oamenilor să se strângă unii lângă alții. Interpretăm că toate strângerile oamenilor erau datorită dragostei de Dumnezeu și datorită iubirii de semeni. Eu însă cred că lucrurile stăteau puțin diferit decât în varianta romantizată care se prezintă astăzi de foarte multe ori. Azi oamenii au de unde alege, iar biserica nu poate câștiga pe terenul spectacolului, al evenimentelor mari și al producțiilor bine filmate, pentru că oricât ne-am strădui, televiziunea și internetul le fac mai bine. Ce putem oferi, și nu oferă nimeni altcineva, e un om care te cunoaște pe nume, care știe ce te doare și care vine când îl chemi.
Mă tot întorc în zilele acestea la un verset din Ezechiel, din capitolul 22. Dumnezeu face acolo un inventar trist al poporului Său, prorocii, preoții, căpeteniile și oamenii de rând, fiecare cu păcatul lui. Nu era un popor lipsit de structuri, avea Templu, avea preoție, avea conducători și rânduieli. Și totuși, la final, Dumnezeu spune: „Caut printre ei un om care să facă un zid și să stea în spărtură înaintea Mea pentru țară, ca să n-o nimicesc, dar nu găsesc niciunul!”
Mă izbește că Dumnezeu nu caută acolo un plan mai bun și nici o instituție mai eficientă, caută un om. Iar locul în care îl caută e spărtura, adică exact punctul în care zidul a cedat. Spărtura nu se acoperă cu o ședință despre zid și nici cu un anunț că zidul trebuie reparat, ci cu cineva care se duce acolo și stă, cu trupul lui, cu timpul lui, cu riscul lui. Un sistem bun îți poate arăta unde e spărtura, și asta e o binecuvântare mare, dar până la urmă cineva trebuie să meargă și să stea în ea.
În biserică spărturile au nume. E căsnicia care se destramă în tăcere, deși cei doi vin în fiecare duminică. E tânărul care cântă în echipa de laudă și pe care niciun adult nu l-a mai întrebat de mult cum îi merge cu adevărat. E bătrâna care nu mai poate urca scările și care, pentru lista de prezență, practic nu mai există. E omul bolnav de ani de zile, care i-a obosit pe toți și pe care toți l-au lăsat, încet, în grija altcuiva. Pentru mine, de exemplu, spărturile au fețele celor care ajung la consiliere: în afară de căsniciile care se destramă, e tânărul care s-a apucat de vapat, tânărul sau tânăra care se zbate pentru o relație romantică, sunt întrebările teologice la care tinerii nu găsesc răspuns, oamenii care se luptă cu depresia, credința care se clatină atunci când apare boala, și lista ar putea continua. Pentru fiecare dintre ei putem face un program, și uneori chiar trebuie să-l facem, dar niciun program nu poate sta în locul omului care se duce la ei.
Despre asta vreau să vorbesc în seria aceasta, și o încep cu teama că aș putea fi înțeles greșit. Nu vreau să desființăm nimic din ce funcționează. Sistemele au fost gândite pentru oameni, slujitorii au fost chemați pentru oameni, iar noi trebuie să fim atenți ca un lucru bun, folosit cu măsură, să nu crească până ajunge să ne îndepărteze unii de alții și să lase oameni fără alți oameni lângă ei. În articolele următoare vreau să mă uit la ce ne ferește un sistem, la ispita lucrurilor mari, la căsnicii, la tineri, la bătrâni, la cei care suferă și la oamenii buni pe care, fără să vrem, i-am mutat departe de oameni.
Pasul mic pentru săptămâna aceasta nu e să renunți la tot ce faci. Ia-ți calendarul pe săptămâna care vine și caută în el un singur lucru bun, util, poate chiar necesar, care te ține totuși departe de oameni. Nu-l tăia încă, doar întreabă-te pe cine ai vedea dacă ai avea ora aceea liberă și scrie numele acelui om pe o foaie. Uneori e suficient să știi numele ca să-ți dai seama ce alegi de fapt.
Te las cu întrebarea acestui articol, una pe care mi-o pun și eu: dacă Dumnezeu ar căuta azi un om la spărtura din biserica ta, unde te-ar găsi?
Doamne, Tu cauți oameni, nu planuri. Ajută-mă să nu fug de spărtură în spatele lucrurilor bune pe care le fac, dă-mi înțelepciune să spun nu atunci când trebuie și curaj să spun da omului care are nevoie de mine.
Photo by Matthew Jackson on Unsplash