S-a atins de el

Două mâini de oameni în vârstă care se țin una pe alta

Al doilea articol din seria „Caut un om”. Despre ce ne ferește un sistem bine făcut și despre Cel care S-a atins de omul pe care legea îl ținea la distanță.

În aproape orice biserică pe care o cunosc, sistemele au apărut din dragoste. Cineva a observat că o văduvă rămâne singură după înmormântare, și s-a făcut o listă de vizite. Altcineva a văzut că tinerii nu au unde să pună întrebări, și s-a pornit un grup. Familiile cu probleme au primit un program de consiliere, bolnavii un grup de rugăciune pe telefon, iar anunțurile un grup de WhatsApp, ca să nu se piardă nimeni pe drum. Niciunul dintre aceste lucruri nu s-a născut din răceală, toate au început pentru că cineva a văzut un om și s-a întrebat cum să-l ajute.

Cu timpul însă, se întâmplă ceva greu de observat din interior. Lista de vizite devine o rotație, rotația devine o sarcină, iar sarcina se bifează. Grupul de rugăciune primește cererea, o trimite mai departe, și toată lumea se simte liniștită că s-a făcut ceva. Fratele care ar fi trecut altădată pe la omul bolnav își spune, cu sinceritate, că „s-au ocupat cei de la departament”. Sistemul funcționează, iar tocmai pentru că funcționează, nu mai simțim nevoia să mergem noi.

Am promis în primul articol că mă voi uita mai atent la „de ce ne ferește” un sistem, și cred că sunt cel puțin trei lucruri. Primul e emoția celuilalt. Un mesaj trimis pe telefon nu te obligă să vezi lacrimile cuiva, să stai în tăcerea grea de după o veste proastă sau să nu știi ce să spui. Al doilea e ora nepotrivită, pentru că un program are ore, iar omul în criză nu are. Al treilea e neprevăzutul, situația care nu intră în nicio categorie, omul care nu e nici văduv, nici bolnav, nici tânăr, nici în pragul divorțului, ci doar singur și obosit de viață.

Trebuie să spun aici, cu toată cinstea, că o parte din protecția aceasta e sănătoasă. Orice consilier știe că limitele sunt necesare, că nu poți fi disponibil oricând și pentru oricine fără să te prăbușești, iar un slujitor epuizat nu mai ajută pe nimeni. Nu cred că soluția e să renunțăm la limite și să răspundem la telefon la trei noaptea, șapte zile din șapte. Problema apare atunci când limita nu mai e o grijă față de mine, ci un zid între mine și oameni, iar sistemul nu mai e un drum spre om, ci un motiv să nu mai merg la el.

Biblia are o lege care m-a pus pe gânduri în privința aceasta. În Levitic, capitolul 13, Dumnezeu îi dă lui Israel reguli foarte precise despre lepră. Leprosul trebuia să-și poarte hainele sfâșiate, să-și acopere barba și să strige „Necurat! Necurat!”, iar legea spunea despre el: „Să locuiască singur; locuința lui să fie afară din tabără.” Era o lege bună, venită de la Dumnezeu, care ocrotea poporul de o boală de care nu se știa cum să te aperi altfel. Sistemul funcționa, comunitatea era protejată, iar prețul îl plătea un om care ajungea să trăiască ani întregi fără să-l mai atingă nimeni.

Cu acest fundal citesc o scenă din primul capitol al Evangheliei după Marcu. „A venit la El un lepros, care s-a aruncat în genunchi înaintea Lui, Îl ruga și-I zicea: «Dacă vrei, poți să mă curățești.»” Mă gândesc cât curaj i-a trebuit omului acela ca să se apropie, când toată viața lui de bolnav fusese o lecție despre cum să stea departe. Iar răspunsul Domnului Isus e descris așa: „Lui Isus I s-a făcut milă de el, a întins mâna, S-a atins de el și i-a zis: «Da, voiesc, fii curățit!»”

Știm din alte locuri din Evanghelii că Domnul Isus putea vindeca printr-un cuvânt, chiar și de la distanță. Nu avea nevoie să-l atingă pe lepros ca să-l facă sănătos. Și totuși a întins mâna, iar ordinea în care Marcu povestește lucrurile mă oprește de fiecare dată: întâi mila, apoi mâna întinsă, apoi atingerea, abia la urmă cuvântul care vindecă. Pentru un om care poate nu mai simțise de ani de zile mâna altui om pe umăr, atingerea aceea a fost, cred, la fel de mare ca vindecarea însăși.

Ce mi se pare la fel de important e ce face Domnul Isus imediat după aceea. Nu desființează legea și nu-i spune omului că preoții și rânduielile nu mai contează. Dimpotrivă, îl trimite la preot, ca să aducă pentru curățirea lui ce poruncise Moise, ca mărturie pentru ei. Sistemul rămâne în picioare și își face mai departe treaba, doar că nu i se mai permite să stea între Isus și omul care are nevoie de El. Cred că asta e, de fapt, toată tema seriei acesteia, spusă mai bine decât aș putea-o spune eu: sistemul are locul lui, dar atingerea vine întâi.

Mă întreb des cum ar arăta lucrul acesta în biserica noastră, de luni până sâmbătă, nu doar duminica. Poate ar însemna ca, după ce trimit mesajul de pe grup, să sun și cu vocea pe omul bolnav. Poate ar însemna ca lista de vizite să nu mă scutească de vizita pe care o simt eu, chiar dacă nu e rândul meu. Poate ar însemna ca, atunci când cineva nu încape în niciun program, să nu-l trimit la „cine se ocupă”, ci să-l ascult eu întâi, măcar o jumătate de oră. Nimic din toate acestea nu cere desființarea vreunui sistem, ci doar refuzul de a lăsa sistemul să facă în locul meu ce mi s-a cerut mie să fac.

Mai e un lucru pe care îl observ la mine și pe care îl spun cu oarecare rușine. De multe ori, când propun un sistem nou, o listă, un grup, o procedură, nu o fac doar pentru că ar fi mai eficient, ci și pentru că mi-e mai ușor așa. E mai ușor să organizez ajutorul decât să fiu eu ajutorul. E mai ușor să gândesc un program pentru cei singuri decât să stau o seară cu unul dintre ei. Leprosul din Marcu nu avea nevoie de un program mai bun pentru leproși, avea nevoie de cineva care să nu se teamă să-l atingă.

Pasul mic pentru zilele acestea e simplu și, poate, incomod. Gândește-te la un om pe care în ultima vreme l-ai „rezolvat” printr-un sistem, cu un mesaj, cu o cerere de rugăciune trimisă mai departe, cu un „s-au ocupat ceilalți”. Caută-l zilele acestea direct, cu vocea sau, dacă se poate, față în față. Nu ca să repari sistemul, ci ca omul acela să simtă că cineva a venit până la el.

Te las cu o întrebare: unde ai lăsat un sistem să stea între tine și un om pe care Dumnezeu ți l-a pus în cale?

Doamne Isuse, Tu ai întins mâna spre omul pe care toți îl țineau la distanță. Învață-mă să păstrez rânduielile bune fără să mă ascund în spatele lor, să nu mă tem de lacrimile altora și să știu când e vremea să las mesajul deoparte și să merg eu.

 

Photo by Narissa de Villiers on Unsplash

Lasă un gând