Pământul îşi dă roadele; Dumnezeu, Dumnezeul nostru, ne binecuvântează, Dumnezeu ne binecuvântează, şi toate marginile pământului se tem de El. Psalmi 67:6 -7
Duminică seara meditam la unele discuţii avute în acea zi cu o persoană nemulţumită şi am descoperit că este foarte uşor să ajungi nemulţumit şi asta nici măcar nu contează de câţi bani ai în cont măcar. E o ironie a sorţii să ai sănătate, bani, avuţii, soţie, copii sănătoşi şi influenţă şi totuşi să nu ai mulţumire de ele ci să trăieşti tot încruntat şi nervos. Să te lupţi din răsputeri să aduni avuţie cu convingerea că aceasta îţi va aduce bucurie şi să aduni ce ai planificat şi să nu fii bucuros, apoi să dublezi sumele si tot să nu fii bucuros, apoi să triplezi sumele şi tot să nu fii bucuros.
Persoana cu care am discutat spunea că singura urmă de bucurie este când este „fericit” de alţii că are şi aceea era doar o umbră mică de culoare într-o viaţă fadă şi anostă. Ce ciudat… să ai tot ce alţii cred că îţi aduce fericire şi să nu fii fericit…
Mă gândesc la câte ocazii de a ne bucura avem şi le dăm cu piciorul, cu alte cuvinte ni s-a urât cu binele. Credem o minciună şi nu mai putem să ne bucurăm de binecuvântările pe care Dumnezeu ni le dă. Din cauză că vrem tot mai mult şi mai mult nu putem vedea ceea ce Dumnezeu a turnat deja din belşug în viaţa noastră. Dăm dovadă de o infantilitate şi de o imaturitate de speriat. Vi se pare cunoascut scenariul în care un copil are un „morman” de jucării dar este „botos” că nu are una anume? Eu cunosc scenariul, aproape un sac de piese de lego şi totuşi dacă nu e nava cutare nu mai e bucurie, nu mai e fericire, nu mai e nimic, celelalte sunt zero, nimic nu mai contează.