Am primit ieri „semnale” că meditarea a fost cam dură… dar o realitate nu poate fi acoperită cu dulcegării, o realitate trebuie privită şi analizată la rece, cu echilibru şi cu dorinţa de a deveni mai buni prin subordonarea călăuzirii Duhului lui Dumnezeu. Aşa se face că astăzi voi continua să privesc în mine şi în realitatea din jurul meu din acest domeniu.
Am discutat la consiliere cu unele persoane care erau pur şi simplu nefericite. Aveau cam tot ce le trebuie, aveau familie frumoasă, meserie bună, parteneri cum alţii nici nu visează, o condiţie materială deosebită şi o viaţă religioasă, bună de oferit ca model altora. Unul din cazuri a fost mai deosebit. O doamnă doctor care le avea pe toate cele de mai sus şi reclama o nefericire şi o depresie crunte. Nu înţelegea de unde şi mi-a luat destulă vreme să înţeleg şi eu de unde. Avea tot ce îţi doreşte un om ca să fie fericit şi era nefericită. O expresie mi-a atras atenţia când aceasta îşi vărsa sufletul. „Simt că nu trăiesc”. Cum adică? am întrebat-o. Am senzaţia că trăiesc viaţa altcuiva! A cui? Nu ştiu! Dar ulterior am aflat cine a dorit aşa de tare ca micuţa „alergătoare” să se facă „doctoriţă” şi de ce.
Ca părinte îmi doresc să fiu ascultat de copiii mei şi să devină „ceva în viaţă” pe considerentul că „eu ştiu mai bine” din cauză că „am şcoala vieţii”. Desigur că aş dori să devină ce cred eu că li s-ar potrivi sau unde cred eu că s-ar câştiga o pâine bună şi transfer aceste pretenţii în viaţa copiilor mei care de voie, de nevoie şi le vor asuma ca idealuri ale lor. Nu e rău să-ţi îndrumi copilul spre bine dar cred că e greşit să faci din copil altceva decât e chemat să fie. Iată câteva exemple: