Trăiesc, dar nu trăiesc eu, ci părinţii mei trăiesc prin mine…

Am primit ieri „semnale” că meditarea a fost cam dură… dar o realitate nu poate fi acoperită cu dulcegării, o realitate trebuie privită şi analizată la rece, cu echilibru şi cu dorinţa de a deveni mai buni prin subordonarea călăuzirii  Duhului lui Dumnezeu. Aşa se face că astăzi voi continua să privesc în mine şi în realitatea din jurul meu din acest domeniu.

Am discutat la consiliere cu unele persoane care erau pur şi simplu nefericite. Aveau cam tot ce le trebuie, aveau familie frumoasă, meserie bună, parteneri cum alţii nici nu visează, o condiţie materială deosebită şi o viaţă religioasă, bună de oferit ca model altora. Unul din cazuri a fost mai deosebit. O doamnă doctor care le avea pe toate cele de mai sus şi reclama o nefericire şi o depresie crunte. Nu înţelegea de unde şi mi-a luat destulă vreme să înţeleg şi eu de unde. Avea tot ce îţi doreşte un om ca să fie fericit şi era nefericită. O expresie mi-a atras atenţia când aceasta îşi vărsa sufletul. „Simt că nu trăiesc”. Cum adică? am întrebat-o. Am senzaţia că trăiesc viaţa altcuiva! A cui? Nu ştiu! Dar ulterior am aflat cine a dorit aşa de tare ca micuţa „alergătoare” să se facă „doctoriţă” şi de ce.

Ca părinte îmi doresc să fiu ascultat de copiii mei şi să devină „ceva în viaţă” pe considerentul că „eu ştiu mai bine” din cauză că „am şcoala vieţii”. Desigur că aş dori să devină ce cred eu că li s-ar potrivi sau unde cred eu că s-ar câştiga o pâine bună şi transfer aceste pretenţii în viaţa copiilor mei care de voie, de nevoie şi le vor asuma ca idealuri ale lor. Nu e rău să-ţi îndrumi copilul spre bine dar cred că e greşit să faci din copil altceva decât e chemat să fie. Iată câteva exemple:

Copiii trebuie să devină ce părinţii lor nu au reuşit. Ehe câte mame filatoare sau croitorese nu şi-au dorit din toată inima să fie „doctorese”, au tânjit, au oftat la munca lor grea şi într-un final au găsit o portiţă de a se  „realiza”. Aveau să își facă fetiţa sau băiatul doctor. În acest fel s-au pus serios pe treabă. Au plantat visul acesta ca fiind cel mai mare vis posibil şi au bombardat mintea copiilor cu „ceva bun”. Au urmat ani de studii, învăţare grea, nopţi nedormite, restanţe, examene şi în final mama ajunge medic prin fiica sa. Dar fiica… s-a bucurat doar de graduare pentru că în meseria ei de zi cu zi nu era mai fericită ca mama ei filatoare. Făcea ceva, practica o meserie pentru care nu era făcută. Trăia o viaţă care nu era a ei. Era bună în meserie dar… nefericită, neîmplinită, nu o reprezenta şi de fiecare dată ofta când vedea la televizor oameni care făceau ce ea doar visa. Aşa că, nefericita doctoriţă, acum mămică, „îşi dă fata la geografie” pe considerentul: dacă eu nu am putut, du-te măcar tu. Şi nefericirea prevăd că va continua.

Copiii trebuie să devină ceea ce şi părinţii lor au fost. Adică dacă eu sunt doctor (ar fi vrut ea mama) atunci şi ficiorii mei, doctori tre să fie tată… Aşa ajung generaţii întregi de medici şi unii sunt nereuşiţi. Merg oamenii la doctorul Cutărescu, că e nepotul doctorului Cutărescu dar, stupoare… nepoţelul nu mai e ceea ce Cutărescu a fost. De ce? Pentru că nepoţelul manevrează oamenii cum ar manevra maşinile în service. Nu e vocaţia sa, nu e chemarea sa. La fel şi cu copiii de pastori, cu cei pe preoţi, cu cei de avocaţi etc

Copiii trebuie să servească palmaresului social al părinţilor. Aici am abordat ieri latura mai religioasă a problemei dar există destul de multe alte valenţe. Am văzut mulţi părinţi lăudându-se cu copiii lor. Unii dintr-o inimă bucuroasă că ai lor copii au reuşit să se ridice puţin peste condiţia lor ca părinţi. Dar la unii, la cei mai mulți, am văzut pe chip mândrie şi o satisfacţie bolnavă când se lăudau cu „ce au ajuns copiii lor” umflând bineînţeles şi salariul şi diplomele, și notele şi importanţa lor socială. În acest fel copiii devin trofee în vitrina de sticlă, prăfuită a unor oameni care pentru asta i-au crescut. Dar trofeele nu sunt neapărat aşa de aurite, nici aşa de lucioase pentru că în primul rând sunt oameni.

Copiii trebuie să urmeze religia părinţilor. Nu cumva să te rătăceşti mamă dragă! Aşa ajung oameni în toată firea, culţi, educaţi, maturi să nu ştie ce cred şi de ce cred. Şi mama şi tata să fie bucuroşi că copilul lor micuţul, şi la 40 de ani,  e tot în biserică. Dragii mei, religia mea nu este importantă şi copiii mei trebuie să-L cunoască pe Dumnezeu şi nu religia. Dacă religia mă ajută să îl arăt copiilor mei pe Dumnezeu e în regulă, dacă însă ei vor rămâne „în religia asta” doar că „aşa s-au născut” mă declar nefericit. Eu doresc ca ai mei copii să îl cunoască şi să se împace cu Dumnezeu apoi cu siguranţă acesta îi va îndruma unde trebuie să se aşeze.

Întrebare importantă. Eşti ceea ce trebuie să fii în viaţă sau trăieşti o viaţă care simţi că nu este a ta? Dar o întrebare şi  mai importantă: Ce ai vrea să se facă copiii tăi? Şi De ce?

Simţi că crapi de nervi când copilul „te face de râs” prin notele slabe? Simţi că îţi aduce ţie atingere prin trăsnăile pe care le face? Ai senzaţia că copilul tău e dator să te reprezinte? I-ai spus adesea „ne faci de râs!” sau „ ce o să zică lumea de mine acum?” Dacă e aşa cred că e nevoie să meditezi la atitudinea ta, copilul tău nu e proprietatea ta şi nu ţi-a fost dat pentru a te reprezenta pe tine sau pentru ca tu să trăieşti prin el. Fii atent/atentă că din asemenea mentalităţi mănâncă copiii cea mai multă bătaie. Este posibil ca să faci din el ceea ce doreşti dar el/ea să nu fie fericiţi toată viaţa lor că vor trăi în închisoarea construită perfect de tine.

Ce mai supărare este când un copil rupe colivia şi scapă. Câtă întristare şi plânset culminate cu înstrăinare se produc. Bineînţeles că mulţi dintre copiii care rup cuşca o vor sfârşi rău şi atunci părinţii spun „ţi-am spus eu?” dar o sfârşesc rău pentru că nu au fost învăţaţi să zboare, ci au fost învăţaţi să stea în colivie.

„V-am spus eu!” şi mâine vă mai spun…

Sursa foto: Telegreaph

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.