„Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”
Noi românii pretindem că suntem un popor creştin şi suntem credincioşi iar asta nu e rău deloc. E bine să avem credinţă şi să fim în voia lui Dumnezeu. Oamenii care se tem de Dumnezeu au calităţi morale pe care ceilalţi nu le au sau mai bine zis media moralităţii creştinilor va depăşi media moralităţii celor care nu cred în Dumnezeu.
Dacă ar fi să rămânem la nivel declarativ totul ar fi bine sau foarte bine. Până şi constituţia ţării se pare că va prevedea asta. E tare de tot. La hramuri de biserici e plin, avem sute de icoane si iconiţe şi ieftine şi scumpe, cruci atârnă şi la gât şi la oglinda maşinii, sfinţim motoare, porţi, garduri, case, afaceri cruci în cimitir şi tot ce mişcă sau nu mişcă. La pocăiţi sunt altele: programe impecabile, muzicieni din ce în ce mai elevaţi, predici şi studii academice sau aproape academice, coregrafie care impresionează etc. Dar credinţa neprobată e invalidată. Eu pot declara că o iubesc pe soţia mea dar dacă din faptele mele nu se vede asta declaraţiile mele nu se validează deci nu o iubesc decât declarativ. O astfel de iubire nu e reală, nu e matură, nu ajută la nimic. Eu sunt dator să o iubesc mai ales faptic.