„Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.”
Noi românii pretindem că suntem un popor creştin şi suntem credincioşi iar asta nu e rău deloc. E bine să avem credinţă şi să fim în voia lui Dumnezeu. Oamenii care se tem de Dumnezeu au calităţi morale pe care ceilalţi nu le au sau mai bine zis media moralităţii creştinilor va depăşi media moralităţii celor care nu cred în Dumnezeu.
Dacă ar fi să rămânem la nivel declarativ totul ar fi bine sau foarte bine. Până şi constituţia ţării se pare că va prevedea asta. E tare de tot. La hramuri de biserici e plin, avem sute de icoane si iconiţe şi ieftine şi scumpe, cruci atârnă şi la gât şi la oglinda maşinii, sfinţim motoare, porţi, garduri, case, afaceri cruci în cimitir şi tot ce mişcă sau nu mişcă. La pocăiţi sunt altele: programe impecabile, muzicieni din ce în ce mai elevaţi, predici şi studii academice sau aproape academice, coregrafie care impresionează etc. Dar credinţa neprobată e invalidată. Eu pot declara că o iubesc pe soţia mea dar dacă din faptele mele nu se vede asta declaraţiile mele nu se validează deci nu o iubesc decât declarativ. O astfel de iubire nu e reală, nu e matură, nu ajută la nimic. Eu sunt dator să o iubesc mai ales faptic.
Tot aşa şi cu credinţa, pot declara şi scrie peste tot că sunt creştin, născut într-o anumită religie, creştinat imediat după naştere, mergător la biserică dar dacă nu există fapte care să dovedească această credinţă ea se invalidează, nu trece testul. E ca la şcoală dacă vreţi. Mă pot lăuda la toţi colegii, la profesori, la părinţi, pot scrie pe internet că am citit tot, că am învăţat dar asta se dovedeşte doar prin examinare. Dacă acolo nu trec declaraţiile mele sunt nefondate şi rămân de ruşine faţă de toţi cărora m-am lăudat că am învăţat.
Iacov spune destul de clar asta „Iacov 2:17 Tot aşa şi credinţa: dacă n-are fapte, este moartă în ea însăşi. Dar va zice cineva: „Tu ai credinţa, şi eu am faptele.” „Arată-mi credinţa ta fără fapte, şi eu îţi voi arăta credinţa mea din faptele mele.” Tu crezi că Dumnezeu este unul, şi bine faci; dar şi dracii cred… şi se înfioară! Vrei, deci, să înţelegi, om nesocotit, că credinţa fără fapte este zădarnică?”
Am senzaţia că noi românii îl iubim pe Dumnezeu până la cele materiale daca astea nu le avem s-a dus şi credinţa, se transformă în condamnare la adresa Sa cum că: „De ce a îngăduit?” „ De ce dă cui nu merită?” „ De ce acel ticălos are şi eu nu?” „De ce mă pedepseşte Dumnezeu pe mine?” etc. Sunt multe întrebări de condamnare la adresa lui Dumnezeu dar oare dovedesc asta credinţa?
Apoi spun că ţine până la cele materiale pentru că cele materiale au prioritate. Dacă are omul de strâns fânul duminica apăi se duce la fân nu vine la biserică pentru că biserica tot acolo rămâne da fânu’ îl prinde ploaia. Dacă are de trebăluit ceva nu vine, dacă lucrează duminica la serviciu nici prin cap nu-i dă să-şi ia liber ca să meargă la biserică, dacă s-o îmbolnăvit vaca stă lângă ea acasă să cate de doctor. Cele materiale au prioritate. Cum putem dovedi noi astfel credinţa declarată?
În Biblie găsim mulţi oameni care au trebuit să demonstreze credinţa. De la cazurile menţionate explicit cum ar fi Avraam, Daniel, cei trei tineri, Petru, Ştefan etc dar şi foarte multe cazuri nenominalizate de credincioşi ai primei biserici de exemplu cei aruncaţi în temniţă de Pavel . Oare noi am mai fi gata să plătim un astfel de preţ pentru credinţa noastră? Sau am considera o prostie „să fii atât de habotnic”
Petru ne spune că încercarea credinţei noastre este necesară specificând că această „credinţă” este cu mult mai scumpă decât aurul.
Hmmm… oare credinţa mea cum e? A ta? Trecem testul?
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.