Două persoane discută. Una are o faţă „aproape stupefiată” cealaltă e uimită. Întrebarea care s-a auzit este: „Cum a putut face asta chiar el?”. Atât am auzit în acea discuţie dar în mintea mea imediat au venit amintiri şi cu alte întrebări „din gamă” auzite sau rostite de de mine, cum ar fi: „Îţi vine să crezi că cutare…..?” sau „Ai auzit ce a făcut cutare, îţi spun ca să te rogi pentru el/ea” sau „Uite unde a lovit Satan, îl ştii pe…?” sau „cum poate să cânte când uite ce a făcut?” şi mai sunt şi altele.
Toate aceste întrebări şi nu numai, aparent arată o părere de rău faţă de căderea cuiva, arată pe un evlavios care aparent se roagă sau îl compătimeşte pe aproapele său căzut, arată un om „căruia îi pasă de…” aparent este evlavie, dar la o analiză mai spre interior lucrurile se schimbă.
Este adevărat că păcatele nu sunt pardonabile, nu sunt scuzabile, ceea ce „celălalt” a făcut este într-adevăr o greşeală sau un păcat dar… cel care rosteşte asemenea întrebări, indiferent dacă sunt eu sau eşti tu, arată prin atitudinea sa, că nu este cu nimic mai bun decât înfăptuitorul acelui „oribil păcat”. Fie că e vorba de curvie, strigăt, înjurătură, furt, violenţă, necredinţă, alcool sau de evlavia falsă vorbim tot despre păcate. În primă instanţă eu, care aduc la cunoştinţa altuia „senzaţionala cădere” a aproapelui, par evlavios, în profunzime doar îmi descopăr puţin din interiorul meu care seamănă destul de mult cu al celui care a păcătuit. Scriptura spune că „toţi au păcătuit”.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
