Deși suntem în era digitală, când fotografie, înseamnă altceva decât însemna odată, totuși mă voi referi la fotografie în modul clasic azi, la cele printate sau developate pe o hârtie foto. Unele din fotografiile de familie sunt uzate, cu mici pete, cu marginile uzate și „rufăite” de câte ori „au fost luate la mână”. Îmi amintesc de „pozele” de acasă, alb-negru, care erau o fascinație pentru mine ca și copil. Mă uitam în ele adesea, era totuși un timp în care nu aveai acces facil la cărţi sau reviste cu grafică. Pozele aveau un statut special, nimic nu se arunca și trebuia sa ai mare grijă când umblai cu ele. Imortalizau o persoană, grup, obiect exact așa cum era la momentul acela. Multi din noi au un „sertar cu poze” sau o cutie de la pantofi cu poze.
Soacra mea, pentru că a rămas fără nici un copil acasă, „și-a tapetat” pereții cu pozele lor, familiilor lor și a nepoților. Îi este dor de ei și a dus dorul acesta, spre gestul de a se „înconjura” de pozele lor. La fel și părinții mei au zeci de poze cu noi și ai noștri. Probabil mulți dintre noi mai avem poze pe hârtie și recunoaștem că sunt amintiri extraordinare. Mai ales dacă nu sunt făcute pe timpul în care aveai „card de memorie” când o poză te costa, un film foto era scump și developarea sa la fel. Fotografiile sunt și vor rămâne acel „lucru” care ne va proiecta ușor în trecut.