Duminica ce a trecut, în timp ce aşteptam pitit bine după amvon să vină rândul predicii, scanam cu privirea mica parte care se mai vedea din sală şi priveam, când oamenii care ocupau locurile acelea, când la cei din cor şi am văzut, ca de multe ori în alte dăţi, mulţi oameni trişti şi epuizaţi, efectiv extenuaţi. M-am uitat apoi spre mine şi nu m-am văzut departe şi au început gândurile. Bineînţeles că nu-mi permiteam înainte de predică să-mi las mintea să se decupleze, aşa că am pus cu greu frână şi am continuat aseară şi în dimineaţa asta.
Privesc întotdeauna oamenii şi pe mine dincolo de expresia feţei, dincolo de fard, riduri, păr cărunt, decolteu, forme, cravată, costum, maşină sau vorbe. Privesc de regulă ceva mai departe de ce izbeşte ochiul, mi-a dat Dumnezeu darul acesta de a pătrunde măcar puţin dincolo de ce vrea omul să arate şi în acest fel sunt mai greu de convins de vorbe sau aspect sau forme. În plus oricât de bine s-ar ascunde omul, oricât de mult s-ar strădui să păstreze anumite aparenţe, la un moment dat lasă garda jos şi îl poţi surprinde în felul lui normal de a fi. La mulţi dintre noi, dincolo de strădania de a fi „fericiţi” sau „bucuroşi” la biserică se vede epuizare, extenuare, oboseală, tristeţe.