Obosiţi – Suntem aşa de extenuaţi, trişti şi supăraţi…

Duminica ce a trecut, în timp ce aşteptam pitit bine după amvon să vină rândul predicii, scanam cu privirea mica parte care se mai vedea din sală şi priveam, când oamenii care ocupau locurile acelea, când la cei din cor şi am văzut, ca de multe ori în alte dăţi, mulţi oameni trişti şi epuizaţi, efectiv extenuaţi. M-am uitat apoi spre mine şi nu m-am văzut departe şi au început gândurile. Bineînţeles că nu-mi permiteam înainte de predică să-mi las mintea să se decupleze, aşa că am pus cu greu frână şi am continuat aseară şi în dimineaţa asta.

Privesc întotdeauna oamenii şi pe mine dincolo de expresia feţei, dincolo de fard, riduri, păr cărunt, decolteu, forme, cravată, costum, maşină sau vorbe. Privesc de regulă ceva mai departe de ce izbeşte ochiul, mi-a dat Dumnezeu darul acesta de a pătrunde măcar puţin dincolo de ce vrea omul să arate şi în acest fel sunt mai greu de convins de vorbe sau aspect sau forme. În plus oricât de bine s-ar ascunde omul, oricât de mult s-ar strădui să păstreze anumite aparenţe, la un moment dat lasă garda jos şi îl poţi surprinde în felul lui normal de a fi. La mulţi dintre noi, dincolo de strădania de a fi „fericiţi” sau „bucuroşi” la biserică se vede epuizare, extenuare, oboseală, tristeţe.

Nu încerc să spun că aceste stări nu vin în viaţa noastră sau că nu ar trebui să fie văzute, sunt conştient că trăim pe acest pământ unde viaţa este sub efectul blestemului păcatului, ştiu că ne luptăm zi de zi cu asta, dar vreau să surprind câteva efecte posibile în urma meditărilor de zilele trecute. Îmi pun inevitabil întrebarea: Oare nu e prea mult? Nu e prea mult pentru pământul acesta şi prea puţin pentru Dumnezeu, prea puţin pentru relaţii interumane, prea puţin pentru iubire, prea puţin pentru plăcut? Oare nu am putea încerca să trăim mai modest dar mai aproape de Dumnezeu şi unii de alţii? Oare nu am putea munci mai puţin ca să avem mai mult timp de omul duhovnicesc? Oare cum am putea rupe vraja unui stil de viaţă pământesc înalt şi să ne avântăm spre dobândirea unui stil de viaţă spiritual înalt?

Să fac iar o „mărturisire” despre mine, deşi chiar ieri mă întreba cineva dacă „nu ți se pare exhibiţionism să-ți publici gândurile intime să ți le citească oricine? Mai ales sub numele și poza proprie. Și mai ales că nu o faci pentru bani.” Nu, nu mi se pare exhibiţionism, cred că tocmai secretizarea, ascunderea, izolarea şi prezentarea unei imagini doar cu aspecte bune ne face să nu mai avem curaj să ne deschidem unii spre alţii. În momentul în care se vede măcar puţin şi din slăbiciunile noastre ceilalţi vor vedea că suntem şi noi oameni, vor avea curajul să-şi mărturisească şi ei slăbiciunile, luptele şi căderile, dar despre asta altă dată. Să continui cu „mărturisirea”, de multe ori mă surprind mergând la biserică „rupt de oboseală” uneori mă „târâi” efectiv spre biserică, alte ori mă duc din datorie sau pentru că nu are cine să mă înlocuiască şi parcă de puţine, de prea puţine ori merg voios, cu bucurie, cu nerăbdare, parcă de prea puţine ori pot spune din inimă „mă bucur când mi se zice: Haidem la Casa Domnului”.

Am analizat originea dificultăţii de a merge la biserică în dreptul meu şi nu am găsit neapărat o plăcere pentru altceva, am găsit oboseală, foarte multă oboseală, aş vrea să stau acasă şi să dorm. Ce ciudat… îi dăm lui Dumnezeu aşa de puţin şi totuşi aşteptăm de la El aşa de mult. Mergem la biserică rar, tot mai rar şi dacă am vrea să ne odihnim nu ne trece prin minte să muncim mai puţin, ci varianta cea mai acceptabilă în logica noastră e să dormim duminica dimineaţa, seara. Atunci parcă e oboseala cea mai cruntă. Nu ştiu cum vă prezentaţi voi la biserică dar pe mine, şi pe cei din bisericile în care slujesc câte puţin ne-am observat de multe ori, de prea multe ori extenuaţi.

Oare nu cumva priorităţile noastre sunt puse incorect? Oare Dumnezeu vrea în Biserică oameni ramoliţi, obosiţi, extenuaţi? Oare Dumnezeu trebuie să se mulţumească cu ce mai rămâne? Oare doar atât considerăm că trebuie să dăm Celui care ţine în mâna Sa toate lucrurile? Nu, cu siguranţă nu. În adevăr El primeşte pe cel obosit de păcat, extenuat, rănit dar va face din El un om viguros, sănătos spiritual şi energic. Nu suntem aşa din cauză că alocăm cea mai mare parte a timpului, aproape toată, muncii pentru confort, renume, bani, putere, influenţă etc? Nici nu ne dă prin minte să ne mulţumim cu mâncarea zilei de mâine şi cu îmbrăcămintea, noi vrem mult mai mult, vrem dacă se poate să facem casă şi copiilor şi nepoţilor, vrem să fim cunoscuţi pentru destoinicia noastră, pentru hărnicie, pentru capacitatea de a face afaceri sau de a munci. Vrem să contribuim la Casa Domnului financiar cu mulţi bani,  dar cu puţin, mult prea puţin timp şi dedicare pentru asemănarea cu Hristos. Am vrea ca Dumnezeu să crească omul nostru lăuntric din goana noastră mare în creşterea statutului social, a averii, a confortului.

De aceea suntem trişti, obosiţi, abătuţi, extenuaţi, ramoliţi şi supărăcioşi în biserici. Este timpul să ne revizuim priorităţile, este vremea să alocăm mai mult timp pentru omul spiritual, pentru hrănirea şi revigorarea sa, este timpul pentru strâns comori în cer. Dacă nu o facem… biserica va rămâne un loc în care am vrea să ne simţim bine dar nu mai avem energia şi puterea să facem acest lucru posibil, biserica va rămâne un loc al moţăielilor somnoroase, al dificultăţii ţinerii ochilor deschişi, al plictiselii. Nu acesta a fost scopul lui Dumnezeu cu privire la locaşurile de închinare. Acolo trebuie să ajungem în stare să învăţăm, în stare să-L lăudăm, în stare să ne bucurăm.

Continuăm mâine…

Foto: Life Pointds și LF Gate

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.