Uneori uităm că oamenii mari sunt oameni în primul rând şi parcă aşteptăm să fie perfecţi iar când aceştia cad, grşesc sau păcătuiesc devenim judecători foarte îndârjiţi. Toată lumea ridică în slăvi un om care face performanţă în sport sau în orice alt domeniu, dar aproape toţi cei care îl apreciază devin critici dacă acel om ratează. Uneori se stârneşte o aşa de mare adversitate, încât, unii din oameni, din eroi naţionali devin duşmani naţionali.
Pe calea credinţei fenomenul e similar. Oameni mari ai credinţei, oameni care chiar sunt implicaţi în lucrare au interdicţia, de la noi, de a greşi şi dacă cumva o încalcă suntem în stare să îi eliminăm, să îi masacrăm. Dacă ne-ar pune Dumnezeu portari la rai cu siguranţă nu i-am lăsa să intre. Am vrea ca tot alţii să lucreze şi să facă performanţă şi e confortabilă poziţia de judecător de pe bancă. Ne place să fim criticii a tot ce se întâmplă prin biserică şi mai ales să fim cei consultaţi dacă cineva calcă greşit. Atunci simţim că avem multe de spus, simţim că suntem cea mai autorizată voce care trebuie musai întrebată. Avem aşa un sentiment că devenim dintr-o dată cea mai necesară voce în acea situaţie.