Dorinţa de a creşte mare e una din cele mai arzătoare ale copiilor şi părinţii, sau oricare alt „mare” le fac adesea această urare: „Să creşti mare!” Pentru trup, dacă este păpică şi adăpost mai că e de ajuns, însă pentru psihic şi spirit urarea fără investiţii serioase suna cam a „Hai noroc”. Dorinţa ca pruncul să crească „mare” e egală cu zero fără investiţie de timp şi resurse în el. De la sine nu prea are şanse să devină „om mare”.
Psihologii au făcut tot felul de experimente, unele vrednice de scaunul electric, dar asta nu o analizez acum, în experimentele acestea au descoperit că un copil care primeşte doar mâncare şi apă şi care nu vede nici un om, nu se joacă nimeni cu el şi nu socializează va creşte dar nu se va face mare, nici să meargă ca oamenii nu va şti, nici să mănânce ca oamenii, nu mai vorbim de inteligenţă, logică sau afecţiune. Toate rămân la un stadiu de subdezvoltare cu alte cuvinte trupul se va maturiza dar nu corect neapărat iar psihicul… va rămâne bun doar pentru cercetări.
Acesta este un caz extrem în care un copil a fost crescut închis, separat de un mediu propice dar l-am folosit ca exemplu pentru a realiza că este nevoie de relaţionare şi investiţie de timp şi resurse din partea părinţilor pentru a creşte „un om mare”. Dacă părinţii nu sunt dispuşi să plătească acest preţ, vor căuta să plaseze responsabilitatea fie fraţilor mai mari, fie bunicilor, şcolii, bisericii, creşelor, sau chiar societăţii ca ansamblu. O astfel de „plasare” va crea un oarecare mediu de dezvoltare dar nu cel propice. Nu va fi mediul cel mai bun pentru dezvoltare şi rezultatele cu siguranţă se vor vedea. De fapt… se vede şi astăzi, doar să ieşi în oraş puţin şi să iei contact cu tinerii.