Poate pare comică întrebarea, dar e una cât se poate de obiectivă. Văd asta la şedinţele de consiliere şi văd asta în muzică, filme, religie etc. Văd mulţi oameni care iubesc dar nu o dau bine în relaţie cu iubirea lor. Văd alţii care sunt iubiţi dar nu le ajunge. Văd oameni care se iubesc reciproc dar parcă degeaba, iubirea lor nu poate afecta benefic viaţa partenerului. Deşi „iubire” este, efectele iubirii se lasă aşteptate. În acest context mă întreb dacă ştim cu adevărat să iubim sau trebuie să învăţăm să iubim. E o problemă la iubire în sine sau la arătarea iubirii? Sau poate… la amândouă?
Nu o singură dată am auzit expresia „fac tot ce îmi stă în putinţă dar el tot nu e fericit cu mine” şi mă întrebam dacă nu cumva noi oamenii avem de învăţat. Dacă nu cumva e nevoie să luăm lecţii de iubire de la careva? Dacă nu cumva iubirea nu este înnăscută ci trebuie învăţată, cultivată, crescută? Şi concluzia la care am ajuns este că trebuie să învăţăm să iubim.
Din naştere noi nu avem capacitatea de a iubi. Nu ne naştem cu ea. Noi ne naştem egoişti şi arătăm asta din primele gesturi pe care reuşim să le facem după naştere, din primele vorbe pe care reuşim să le spunem cu gura, din primele acţiuni de care suntem în stare cu mâinile noastre. Egoismul din noi se vede de la cea mai fragedă vârstă iar iubirea… e ceea ce credem că ni se cuvine. Iubirea nu o avem în noi la naştere, deci ne naştem cu nevoia de a fi iubiţi nu cu dorinţa de a iubi.
