O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă. Proverbe 13:12
Nu ştiu în ce măsură vi se potriveşte versetul acesta dar de mine se lipeşte ca magnetul pe uşa frigiderului. Mă surprind adesea afectat (tare) de nădejdile amânate. Deşi mi-am format un stil de viaţă defensiv şi când spun defensiv în cazul acesta mă refer la a nu avea aşteptări (sper puţine lucruri) totuşi parcă dezamăgirile sunt atât de intense şi profunde încât inima mi-o simt „moale ca apa”
Nu e vorba neapărat de promisiuni pe care alţii mi le fac ci e vorba şi de „nădejdile” sau speranţele pe care mi le fac singur. Cu toată disciplina pe care mi-o impun la capitolul acesta (şi vă asigur că e riguroasă) tot se nasc speranţe firave pe undeva. Sunt dorinţe nerostite şi negândite, nemeditate dar totuşi apar şi din păcate nu le observ decât în momentul în care „inima se îmbolnăveşte”
Scriptura spune că o speranţă care se tot amână dă boală inimii. Nu am ajuns să îmbolnăvesc inima fizic dar dezamăgirea unei nădejdi amânate sau neîmplinite e aşa de grea uneori că aş putea să o folosesc la compactat asfaltul de la drumuri.