Aseară mergeam spre biserică şi cum în Mediaş bisericile „pocăiţilor” sunt la 200 de metri una de alta inevitabil am văzut „o cantitate” de oameni mergând ca şi mine la biserică, am surprins frânturi de discuţii, priviri, atitudini şi mai ales am văzut feţe. Asta m-a pus pe gânduri, mi-a data motiv de meditare şi mă provoacă să mă „scanez” puţin.
Pocăiţii au o istorie interesantă care la bază are şi prigonire, împotrivire, condiţii vitrege dar mai ales au avut parte de multă ironie din partea celor din jur şi încă mai are. (mă refer la România acum) Dacă nu mai este împotrivire pe faţă decât în puţine cazuri, ironia încă a rămas şi te poţi trezi cu anumite persoane amuzându-se pe seama ta că eşti pocăit. De fapt e singura metodă „de prigoană” în România în afară de vreun popă pornit pe undeva unde mai este câte un scandal demn de documentare TV.
Nu ştiu ce a generat acceptarea pocăiţilor de către societatea preponderent ortodoxă, de fapt nu e o acceptare ci o tolerare, dar deocamdată nu avem scandal. Dacă tolerarea asta e generată de legi, drepturile omului sunt oarecum liniştit, dacă în schimb e generată de diluarea noastră, de alinierea noastră la acelaşi stil de viaţă ca şi ceilalţi atunci e mare problemă.