De meserie pocăit

Aseară mergeam spre biserică şi cum în Mediaş bisericile „pocăiţilor” sunt la 200 de metri una de alta inevitabil am văzut „o cantitate” de oameni mergând ca şi mine la biserică, am surprins frânturi de discuţii, priviri, atitudini şi mai ales am văzut feţe. Asta m-a pus pe gânduri, mi-a data motiv de meditare şi mă provoacă să mă „scanez” puţin.

Pocăiţii au o istorie interesantă care la bază are şi prigonire, împotrivire, condiţii vitrege dar mai ales au avut parte de multă ironie din partea celor din jur şi încă mai are. (mă refer la România acum) Dacă nu mai este împotrivire pe faţă decât în puţine cazuri, ironia încă a rămas şi te poţi trezi cu anumite persoane amuzându-se pe seama ta că eşti pocăit. De fapt e singura metodă „de prigoană” în România în afară de vreun popă pornit pe undeva unde mai este câte un scandal demn de documentare TV.

Nu ştiu ce a generat acceptarea pocăiţilor de către societatea preponderent ortodoxă, de fapt nu e o acceptare ci o tolerare, dar deocamdată nu avem scandal. Dacă tolerarea asta e generată de legi, drepturile omului sunt oarecum liniştit, dacă în schimb e generată de diluarea noastră, de alinierea noastră la acelaşi stil de viaţă ca şi ceilalţi atunci e mare problemă.

Aseară, dar şi cu alte ocazii, am scanat pocăiţii aparent, la impresia „din afară”, că în mintea omului nu prea ai cum să intri şi „am rămas pe gânduri dus” cum că unii ar fi pocăiţi de meserie. Şi când spun asta mă refer la ce înseamnă „de meserie” în România că pe alte meleaguri expresia capătă alte valenţe. Omul care este „de meserie” ceva anume are anumite particularităţi, unele comune tuturor meseriaşilor, altele specifice breslei sale dar astăzi, meseriaşii, în România, nu mai sunt ce erau odată când pentru om meseria era ceva sfânt, când era dedicat, implicat, responsabil etc. Din păcate când spune cineva astăzi „sunt de meserie” specificând profesia o spune cu mândrie, aroganţă, superioritate dar şi cu pretenţia de a fi apreciat şi lăudat. La muncă însă, când e să-şi facă meseria nu mulţi români îşi dau interesul total să facă treaba bine şi dedicat. Mare problemă au patronii cu „trasul mâţei de coadă” cu expresia „negru peste verde, că boieru-i chior nu vede” cu „tonele de sărbători legale” cu concediile medicale, cu învoirile, cu pauzele de ţigări, cu angajaţii consumatori de alcool, cu dezinteresul etc.

A fi pocăit de meserie e riscant zic eu. O să vă spun câteva caracteristici ale pocăiţilor „meseriaşi” ca să înţelegeţi de ce spun asta. Poate o să vă surprindă că unele chestii le găsiţi şi în voi cum le-am găsit şi eu la mine dar dacă asta vă provoacă să vă cercetaţi e bine. Avem datoria să ne sfinţim zi de zi.

Pocăiţii de meserie sunt mândri. Auzeam nu de multă vreme despre ce bună e religia unuia dintre pocăiţi, cum că doar la ei se poate ajunge în cer, cum că celelalte religii nu sunt aşa de sfinte şi cum ar trebui ca toţi oamenii să vină la biserica lor ca să aibă şansa să intre în cer. Bineînţeles că omul era foarte mândru că el deja era acolo şi dorea să arate celor cu care vorbea că deja le este superior menţionând cu o „evlavie” deosebită că el îl urmează pe Domnul în acea biserică de 15 ani. Mai mult, pocăiţii de meserie îi vezi „de la o poştă” când merg la biserică, sunt în stare să meargă cu biblia deschisă pe stradă deşi le-ar fi foarte dificil să găsească altă carte decât Matei și Psalmii dacă le soliciţi dar pentru ei e important „să facă impresie”.

Pocăiţii de meserie sunt duri. Ei sunt mai mereu încruntaţi şi serioşi pecum garda de corp a preşedintelui ţării. Foarte „vigilenţi” de ai impresia că păzesc pe Dumnezeu când vin la biserică. Dacă careva cade în vreo greşeală sunt gata să îl scoată afară repede şi să îl fugărească. Ei sunt un fel de paznici la poarte raiului, un fel de gardă de corp a lui Dumnezeu şi a bisericii.  Ei sunt profesionişti.

Pocăiţii de meserie sunt superficiali. Totul e bine dacă îi întrebi de religie, de biserică, de daruri dar dacă ajungi să te adânceşti în cercetarea Scripturii sau să vorbeşti altceva decât adevărurile începătoare ei nu fac faţă. Ei ţin aparenţele, ei fac senzaţie, nu sunt tipul de oameni care să lucreze în adânc, pentru ei toată slujirea trebuie să fie publică şi vizibilă. Cum fac ceva, cum au nevoie de apreciere şi recunoaştere a meritelor. Puţini dintre ei ar fi dispuşi să lucreze pentru Dumnezeu în locuri care nu sunt publice şi dacă o fac nu rezistă mult.

Pocăiţii de meserie se laudă. Ei au mereu afişate înaintea oamenilor toate darurile lor, toate eforturile lor, toate diplomele, toate misiunile la care au participat, toate orele state la biserică şi fac tot ce ţine de ei pentru a afişa realizările lor. Pentru ei e foarte important să existe acolo undeva, toate darurile spirituale „poate or trebui vreodată”. Nu le doresc pentru slujirea altora ci pentru impresionarea altora. Ei vor alerga după trofee şi distincţii pământeşti şi vor plăti greu pentru asta dar consideră că se merită.

Pocăiţii de meserie iubesc legea şi harul. Legea când e vorba de alţii, harul când e vorba de persoana lor. Sunt ideali pentru a fi numiţi în departamentul de disciplină.

Pocăiţii de meserie trăiesc la extreme. Ei vor să intre în rai după uşă dacă se poate, vor să deţină cel mai neînsemnat loc undeva acolo. Unii din ei stau în biserică doar la ce le place iar la mesaje ies şi păzesc uşa pe din afară, ţin poarta sau zidurile bisericii să nu cadă cumva. Ei vin la biserică când consideră ei că e timpul şi nu se obosesc să respecte regulile cu care nu sunt de acord. Nu contează pentru ei decizia majorităţii, ei vor să respecte legea lor.

Pocăiţii de meserie se supără repede. Să nu cumva să ai curajul să le aduci vreun reproş meseriaşilor ăstora că ai încurcat-o. „Îmi spui tu mie? Eu sunt în biserica asta de 20 de ani?” Cu alte cuvinte sunt mare meseriaş. Ei consideră că ştiu cel mai bine totul că na… au experienţă. Nu discută, nu negociază, nu meditează prea mult. „Noi aşa am apucat e una din expresiile favorite” iar alta e „tata a fost printre primii pocăiţi de aici” deci meseria se transmite din tată în fiu aşa că fă bine să nu mustri vreun meseriaş din acesta că e de bai, poţi să-ţi pui în cap toată biserica că el are relaţii, el e vechi, el ştie…

Pocăiţii de meserie trebuie să se pocăiască. Pocăinţa nu este o meserie, pocăinţa este o stare a inimii care se vede într-un stil de viaţă adecvat. Omul care este pocăit nu va fi nici leneş nici neroditor, nu va fi gata de gâlceavă, nu va fi mândru, nu va fi extremist. Omul care se pocăieşte înaintea Domnului va fi un om smerit, echilibrat şi mai ales un om accesibil, agreabil. Pocăinţa nu este o meserie, cel puţin nu în sensul meseriaşilor de azi. Într-o meserie poate e undeva normal să fii mândru de realizările tale sau ale breslei dar în pocăinţă nu poţi face asta. Nu este niciunul din noi păzitor la poarta raiului nici în garda de corp a lui Dumnezeu.

Pocăinţa e o stare a inimii. Mâine vom vorbi despre asta.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.