Sunt interesante pornirile firii noastre umane pentru tot ce ţine de aici şi acum, pentru tot ce este mult şi scump, pentru adunat şi deţinut, pentru posedat şi păstrat. Într-un fel sau în altul, omul caută să îşi asigure ceva, caută să se protejeze prin ceea ce oferă acest pământ. O nesiguranţă cruntă şi profundă face pe oameni, să îşi adune bunuri, bani, valori şi tot ce pot pentru a se simţi ocrotiţi, pentru a se simţi la adăpost. Ei bine, această strângere permanentă depăşeşte limitele normalului dacă omul are de unde să adune. Vrem mai mult şi mai mult mereu. Este foarte uşor să devenim lacomi, când avem în faţă resurse multe. Adesea îi criticăm pe politicienii care au făcut tot felul de afaceri, ca să câştige de pe urma funcţiei lor, sunt criticaţi clericii, care odată cu biserica sau mănăstirea zidită şi-au înălţat şi lor o căsuţă, îi criticăm pe primarii care fac învârteli, ca să „se capete cu ceva” câtă vreme sunt primari, însă lăcomia nu are doar o astfel de componentă.
Lăcomia este mult mai prezentă şi mai subtilă decât ne imaginăm. Are o dimensiune mult mai intimă decât ceea ce se prezintă pe mass-media la ştiri. Pentru fiecare om, lăcomia are dimensiunea ei şi dacă nu vine DNA-ul să ne aresteze, nu înseamnă că nu suntem lacomi, ci că lăcomia nu a avut cum fi pusă în aplicare sau că aceasta nu afectează statul. Puţini oameni pot spune că au scăpat de lăcomie, pentru că siguranţa, e una din nevoile fundamentale ale fiinţei umane şi oamenii încearcă în fel şi chip, să îşi împlinească această nevoie, să se asigure, să le fie bine.