La un moment dat, spre sfârșitul lucrării sale pe pământ, Mântuitorul îi ia pe ucenici să îi sfătuiască și să îi încurajeze. Una din preocupările Sale era să îi învețe să se iubească ca frații, pentru că El, Cel care îi unea și motiva, avea să plece. În tot acest cadru, al sfătuirii în vederea despărțirii, Petru vine cu o întrebare delicată, dar care ne apare și nouă de multe ori: Doamne, unde Te duci? Această întrebare e destul de comună, pentru că, după câteva versete, Scriptura ne relatează că și Toma o adresează: Doamne, nu știm unde te duci; cum putem să știm calea într-acolo?
Noi, care avem întreg tabloul zugrăvit în Scriptură, știm unde a mers Mântuitorul și nu despre asta vreau să scriu, ci despre momentele în care suntem tentați să credem că „s-a dus” sau că suntem singuri. Vreau să surprind momentele acelea de deznădejde, când întrebăm disperați „Unde ești Doamne? De ce îngădui asta?”
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.