„La început, Dumnezeu a făcut cerurile şi pământul.” Aşa începe cea mai importantă carte din istoria omenirii, Biblia, vorbind despre modul în care a apărut nu doar omenirea ci şi viaţa, existenţa, dimensiunea în care trăim acum. Apoi, aceeaşi carte de căpătâi pentru rasa umană, descrie procesul de creaţie care este încununat de crearea omului. După ce omul a fost creat de Dumnezeu, a fost pus într-un loc deosebit. Spune în capitolul doi al Genezei despre acest loc şi descrierea sa începe aşa „Apoi Domnul Dumnezeu a sădit o grădină în Eden, spre răsărit; şi a pus acolo pe omul pe care-l întocmise.” Aceste loc se dorea a fi cel mai bun loc din toată creaţia în care omul putea să existe. La câte crease Dumnezeu cu siguranţă îi putea face omului de la început şi casă cu piscină, poate şi maşină dar Dumnezeu îl aşează pe om în natură, în viaţă, înconjurat de viaţă, în contact cu viaţa.
Acesta era mediul în care Dumnezeu îl concepuse pe om să existe şi pentru a fi cadrul perfect El venea în fiecare dimineaţă în grădină ca să vorbească cu omul. În înţelepciunea sa Dumnezeu a creat cele mai bune condiţii posibile pentru om. Nu ştim câtă vreme omul a reuşit să beneficieze de aceste condiţii dar la un moment dat, duşmanul omului a făcut tot posibilul să îl smulgă din binecuvântarea în care trăia şi pentru a îi fura toate acele binecuvântări trebuia să îl deconecteze şi de la cer, adică de la legătura sa cu Dumnezeu dar şi de la locul binecuvântării în care se afla, aşa că prin ispitire, de fapt prin cedarea în faţa ispitei, omul pierde contactul cu Dumnezeu, acea legătură directă cu Creatorul, acele întâlniri în răcoarea dimineţii şi implicit, pierde contactul cu binecuvântarea, este izgonit din Eden, din grădină.