„…îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.”
Ieri la Agârbiciu mi-a zburat gândul pentru câteva secunde la acest aspect, în timpul de rugăciune din biserică. Fiecare dintre noi ne străduim să trăim şi să arătăm că trăim dar tot mai puţini oameni trăiesc. Desigur că mă gândesc şi la partea spirituală a vieţii dar cel mai mult mă gândesc acum la partea ei firească, naturală, fizică. Tot mai puţini oameni trăiesc.
Mediul social şi educaţia primită, sistemele de valori şi convingerile ne fac să murim faţă de noi şi să trăim pentru alţii, pentru social, pentru faimă, pentru familie, pentru religii, pentru nimicuri uneori… A început să fie o artă să trăieşti. A început să fie nevoie de instruire, formare, dezvoltare ca să trăim, ca să ştim să trăim. E nevoie de drame ale vieţii ca să ştim că avem o viaţă.
Lucrurile frumoase, simple, necomplicate, curate, proaspete trec pe lângă noi ducând cu ele simplitatea şi prospeţimea unei vieţi liniştite. Sau… noi trecem pe lângă ele?