Să trăiţi

„…îţi merge numele că trăieşti, dar eşti mort.”

Ieri la Agârbiciu mi-a zburat gândul pentru câteva secunde la acest aspect, în timpul de rugăciune din biserică. Fiecare dintre noi ne străduim să trăim şi să arătăm că trăim dar tot mai puţini oameni trăiesc. Desigur că mă gândesc şi la partea spirituală a vieţii dar cel mai mult mă gândesc acum la partea ei firească, naturală, fizică. Tot mai puţini oameni trăiesc.

Mediul social şi educaţia primită, sistemele de valori şi convingerile ne fac să murim faţă de noi şi să trăim pentru alţii, pentru social, pentru faimă, pentru familie, pentru religii, pentru nimicuri uneori… A început să fie o artă să trăieşti. A început să fie nevoie de instruire, formare, dezvoltare ca să trăim, ca să ştim să trăim. E nevoie de drame ale vieţii ca să ştim că avem o viaţă.

Lucrurile frumoase, simple, necomplicate, curate, proaspete trec pe lângă noi ducând cu ele simplitatea şi prospeţimea unei vieţi liniştite. Sau… noi trecem pe lângă ele?

De ce ne dăm seama aşa de târziu că trebuie să trăim? De ce „trăitul” este aşa de uşor de furat? De ce îl „dăm” aşa de uşor, aşa de ieftin? De ce plătim cu viaţa, cu anii, cu zilele şi secundele lucruri care nu ne aduc nici o îmbogăţire sufletească? De ce aruncăm cu orele în fiecare zi la gunoi?

Mă gândeam la cine ne „suge” de viaţă, de clipe, de trăire:

Munca. Muncim mult, cel puţin unii, atât de mult că nu mai avem timp de noi… de ei, de iubiţii noştri fie că sunt soţi, soţii, copii, rude, prieteni. Muncim dorind ca aceştia să ne aprecieze, să ne stimeze. Am dori ca munca noastră să îi impresioneze profund, să le fie suficientă ca să ne admire dar… nu o fac… Nu o fac pentru că relaţiile nu se cumpără cu bani, nici cu telefoane scumpe, nici cu un laptop, maşină nici chiar cu o casă. Ei au nevoie de noi şi noi avem nevoie de ei.

Televizorul şi calculatorul. Cât timp preţios se duce în fiecare zi în… eter. Cât de scump plătim otrava pe care o bem… Stăm pe aceeaşi canapea şi privim împreună la televizor oferind toţi viaţa lui, televizorului, în loc să ne-o oferim unul altuia, în loc să creştem în relaţii noi dăm tot ce ne-a mai rămas dintr-o zi lui, televizorului.

Faima. Muncim mult să ne construim o imagine bună, plătim cu multe eforturi în secunde, ore, zile si ani pentru a avea un statut, pentru a deveni „cineva” pentru a avea unele titluri şi când le avem pe toate acestea constatăm că am murit. Da am murit, nu mai există omul acela care şi-a propus ca după carieră să trăiască liniştit, nu mai există, a ajuns unde a dorit, în vârf apoi… nu a mai putut trăi, era mort.

Lucruri materiale. Avem multe, dar nu ştim că suntem săraci, orbi şi goi. Alergăm încercând să ne acoperim goliciunea cu lucruri materiale, încercăm să ne ascundem sărăcia din interior prin garduri impozante. Avem maşini, case, telefoane, calculatoare poate conturi, poate afaceri dar… suntem morţi. Nu mai trăim, nu mai ştim şi nu mai putem să trăim. Ne ţin în picioare tonele de gunoaie materiale de lăngă noi, cum unul din ele este tras deoparte cum ne prăbuşim în pulbere pentru că suntem… nimic fără ele, viaţa noastră e în ele.

Religie. Da, suntem un popor creştin, nimeni nu ar îndrăzni să contrazică asta. E gată să fie trecut în constituţie ca să fie „clar” pentru toată lumea. Mergem la biserici, construim biserici, multe, sute, catedrale colosale, dăm de pomană, facem parastase şi rugăciuni dar… suntem morţi. Nu trăim deşi El, Dumnezeul în care spunem că ne încredem ne vrea vii, ne dă viaţă noi totuşi suntem… morţi.

Ce trist, ce nefericire, ce irosire, cât de multă pagubă pentru un om să treacă în călătoria asta 70 – 80 de ani şi… să nu trăiască aproape deloc. Doamne ai milă de oameni. Ai milă de noi şi „trezeşte-ne” la viaţă. Suflă în nările noastre suflare de viaţă, învaţă-ne să trăim, să ne bucurăm, să zâmbim, să cântăm, să fim curaţi. Avem atâta nevoie de Tine.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.