Cu cât meditez mai mult la această expresie, care ar trebui să indice asupra proprietarului meu, cu atât realizez cât de dificil e să fie reală. E dificil să treacă de la declarații, la realitate. Trecerea la realitatea existențială, a acestei declarații, se va reflecta în fiecare minut al vieții mele, în fiecare minut de viață, nu în fiecare minut de mers la biserică. A fi al Domnului, trebuie să treacă de nivelul declarativ, pentru a avea vreun efect.
Poate unii din voi, ca și mine, v-ați simțit ofensați ieri de scrierea mea. Poate ați ripostat în mintea voastră cu tot felul de scuze: Că e greu, că nu ştiu cum e fără pâine pe masă, că vorbesc din invidie față de cei ce au averi, că am ceva cu religia și câte și mai câte. Da, e dureros să afli că e posibil ca ceea ce faci, să denote altceva decât ceea ce pretinzi. Ei însumi am pățit-o. E de nesuportat să îți spună cineva că e posibil să te închini banului, sau unui sistem religios, sau ție, în timp ce tu pretinzi că te închini Domnului.
Domnul Isus, rostește următoarele cuvinte surprinse de ucenicul său Matei: ”Nu orişicine-Mi zice: „Doamne, Doamne!” va intra în Împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în ceruri.” Oare ce înseamnă ”face voia Tatălui Meu”? Oare a face voia, nu se referă la o trăire permanentă? Și dacă e trăire permanentă, de ce e așa de mare diferență între eu, cel de duminica și eu, cel de peste săptămână? Oare ”a face voia Tatălui” nu înseamnă chiar ”a face”? Și atunci… cât din viața mea ”fac” voia Tatălui?
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
