Multe lucruri și multe situații, după cum am scris aici și aici, ne cer tot ce e mai bun din noi. De fapt, asta devine una din condițiile relațiilor de orice fel. Se pare că păcatul ne-a transformat în stăpânitori ai celorlalți. Ne place foarte mult să ni se dea și dacă nu ni se dă, cerem, și cerem tot ce are omul. Credem că ni se cuvine ce e mai bun din ceilalți. Credem ca soți, că soția e datoare să ne dea tot, ca soții, femeile cred tot așa. Facem din relațiile de căsătorie puşcării ale dependențelor.
Situația se extinde la copii mai apoi. Credem că dacă sunt ai noștri, facem din ei ce vrem, indiferent de chemarea lor în viață. Îi vedem ca pe o proprietate, nu ca pe ceva încredinţat nouă. Ne considerăm, iată, atât de îndreptățiți și să îi ucidem, dacă sunt un pericol pentru bunăstarea sau confortul nostru deplin. Cresc copii noștri mari și mulți ratează viața cu brio, pentru că pe părinți i-a interesat să primească tot ce e mai bun de la ei, s-au simțit vrednici de o dedicare totală din partea copiilor, i-au născut ca să le slujească de trofeu sau laudă.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.