Nimeni nu poate sluji la doi stăpâni. Matei 6:254. Orice dualism este o otravă. Emil Cioran
Nu mă voi referi în această meditare la dualism ca şi curent filosofic deşi este interesant (găsiţi detalii aici dacă vă interesează), ci mă voi referi la dualitate ca mod de a trăi, sau mai bine zis, de a nu trăi viaţa. Una din marile greşeli ale trecutului meu, sper că nu şi ale viitorului, este trăirea dualistă adică trăirea unei vieţi formale şi a uneia ascunse. Una este formală pentru că este impusă fie de religie, fie de cultură, clasă socială, conjuncturi etc şi cea ascunsă fiind cea care vine oarecum natural din noi dar pe care nu avem curajul să o trăim la suprafaţă fie din cauza religiei, fie e culturii sau a constrângerilor de orice altă natură.
Nu ştiu dacă aţi avut vreodată senzaţia că trebuie să faceţi faţă la două vieţi deodată dar eu am trăit această senzaţie. Nu neapărat că am avut o viaţă ascunsă, deşi am făcut şi unele lucruri pe care nu aş fi dorit să le ştie nimeni, ci pentru că începusem să trăiesc după cum mediul religios şi contextul social îmi dictau. Mă trezisem că trăiam o viaţă care nu era a mea, o viaţă care era a lor, eu nu mai existam decât prin ei. Ceea ce eram eu cu adevărat nu mai conta pentru nimeni ci conta ce eram eu pentru ei. Ajunsesem să cred chiar eu însumi asta şi o confundam cu o stare spirituală înaltă pe motiv că eu dispăream ca fiinţă pentru ceilalţi.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.