Exagerarea negativă

El s-a închinat şi a zis: „Cine este robul tău, ca să te uiţi la un cîine mort ca mine?” 2 Samuel 9:8

Una din marile probleme ale comunității de oameni din bisericile de azi este exagerarea și astăzi voi medita la exagerarea negativă. Am numit-o așa pentru că are de a face cu o stimă de sine scăzută sau cu o falsă evlavie.

După un timp mare în care Saul urmărește pe David să îi ia viața și după ce David a scăpat ”la milimetru” de câteva ori se produce schimbarea. David ajunge pe tron. După o vreme de preocupări cu treburile împărăției David vrea să își arate bunătatea față de casa lui Saul mai ales din pricina prieteniei pe care a avut-o cu Ionatan așa că dă de știre să se caute vreun urmaș al familiei lui Saul care să poată primi această recunoaștere și este găsit Mefiboșet, fiul lui Ionatan.

Mefiboșet era un om cu handicap locomotor, uitat undeva în casa cuiva unde își trăia zilele probabil nemaiașteptând nimic de la viață. Pe orice om normal l-ar trece fiorii când ar fi chemat în asemenea situații de un om pe care bunicul său a căutat atâta vreme să îl omoare, nu știu ce o fi trecut prin sufletul său dar reacția sa înaintea împăratului mă face să cred că fuseseră mari zbateri. Când i se comunică că va mânca la masa împăratului, o cinste deosebită de altfel, și că va primi înapoi toate pământurile lui Saul acesta e copleșit parcă, e într-un blocaj emoțional și rostește expresia: „Cine este robul tău, ca să te uiţi la un cîine mort ca mine?”

Bineînțeles că a contat și etichetarea oamenilor, nu sunt tocmai drăguți oamenii cu cei care au un handicap, a contat și poziția sa față de împărat dar și trecutul în care Saul a vrut cu atâta înverșunare să îi facă rău. Dacă se aplica dreptatea probabil trebuia să fie ucis și el dar primește har și îndurare, apreciere și dragoste.

Vi s-a întâmplat și vouă să vedeți oameni incapabili să primească o apreciere? Oameni cărora dacă le faci un compliment să se simtă neliniștiți, unii chiar ofensaţi că în acest fel le furi ceva din răsplata din cer. Ați întâlnit oameni care să afișeze o evlavie ciudată și o refuzare a oricărui compliment sau recunoaștere? Eu cunosc astfel de persoane și  am şi eu tendința de a ”fugi” când e vorba să mă aprecieze cineva. Exagerarea negativă are multe valențe dar voi scrie doar despre cea care vine dintr-o stimă de sine negativă și despre cea care vine dintr-o înțelegere greșită a smereniei. Am meditat la aspectul acesta pentru că devine foarte răspândită înțelegerea greșită a smereniei.

Un om cu o stimă de sine scăzută va lua orice compliment ca pe ceva făcut de ceilalți așa din politețe sau de încurajare, va avea tendința să nu-i creadă sinceri pe cei ce le fac complimente și întotdeauna se vor simți încurcați tare când cineva îi felicită sau îi apreciază. Mefiboșet avea o stimă de sine scăzută cum au multe sau cele mai multe persoane care dobândesc vreun handicap. Oamenii din biserică au de multe ori stimă de sine scăzută datorită faptului că se simt ”handicapați spiritual” această etichetare e făcută de multe ori de alți membri ai bisericii sau de predicatori care vorbesc doar să umple timpul.

Știu oameni care îşi exagerează (în plus) viața lor de credință forțându-i pe ”colegii de bancă” să se simtă ”handicapați spiritual” că nu au aceleași experimentări ale lui Dumnezeu ca alții. Personal m-am confruntat cu frați sau surori care m-au desconsiderat pe motiv că ”tu nu ai cum simți ce simt eu pentru că au am botezul cu Duhul Sfânt și eu simt altfel, tu nu vei putea înțelege niciodată așa deplin cum înțeleg eu” de parcă simțirile sunt unitatea de măsură a credinței. Știu multe situații în care oamenii se simt inferiori spiritual, văduviți, datorită lipsei nu știu cărui dar spiritual (de parcă toată lumea are aceleași daruri) și așa se ajunge la stăruințe agonizante și la lupte imense pentru a dobândi ceva ce te poate face „normal” ca pe ceilalți. Ori Scriptura spune că avem diferite daruri care sunt date spre folosul altora. Deci dacă fratele meu are un dar e pentru mine… nu pentru el să își facă diplomă.

Un alt caz întâlnit este idealizarea. Oameni care nu predică evanghelia practic ci ideal. Prezintă duminică de duminică idealul neoferind căi practice da a ajunge acolo. Multe predici despre cât de frumos e cerul dar când e vorba de modul de a ajunge acolo foarte puţine cuvinte. Multe predici despre starea înaltă de binecuvântare în prezența lui Dumnezeu dar puține cuvinte despre cum poți practic să ajungi la o părtășie reală cu El. Astea te fac să te simți inferior, sau ”handicapat spiritual” fără a fi de fapt.

Situații mai sunt dar mă opresc la astea două care ne afectează cel mai tare. Întrebarea care se ridică este dacă ştim cine suntem cu adevărat în Hristos şi dacă ştim să ne evaluăm corect? Evlavia şi smerenia sunt de neapărată trebuinţă dar în acelaşi timp exagerările negative ne fac rău nouă dar şi pe Dumnezeu îl întristează, este un fel de nemulţumire, de părere de rău că existăm în condiţia actuală.

Voi continua şi mâine pe tema asta dar pănă atunci gândeşte-te la cine eşti tu.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.