Cu ţigara-n vârf de munte

Zilele trecute a trebuit să mă minunez de multe lucruri şi voi scrie despre asta cât de curând. Deşi am încercat să iau tot ce e bun din experienţa asta a călătoriei prin munţi şi pot spune că am fost încărcat cu prospeţime, există şi lucruri pe care nu le-am putut trece cu vederea şi pe care nu le înţeleg sau nu vreau să le înţeleg, unul din ele e cel despre care scriu acum.

De la aşteptare la telecabină (şi am stat cam două ore şi jumătate) am remarcat o familie de oameni care îmi păreau interesanţi. Din frânturile de discuţii pe care le-am surprins mi-au cîştigat simpatia. Erau oameni deosebiţi, echilibraţi, culţi. Ambii erau fumători din câte se vedea, dar erau simpatici. Când am urcat în telecabină am fost în aceeaşi tură deci am ajuns sus împreună. I-am urmărit la coborâre cu privirea şi am fost plăcut impresionat să îi aud admirând frumuseţea peisajului şi curăţia şi prospeţimea aerului după care la doar câteva secunde, cu mâini aproape tremurânde au început să îşi scoată ţigările, tremurau din cauza aerului rece şi curat, din cauza peisajului superb, din cauza altitudinii dar şi din cauza țigărilor. Trăgeau cu o poftă teribilă din ţigarete grăbindu-se parcă să aducă la normalul lor grandoarea căreia erau expuşi.

După asta filmul mi s-a rupt… Să ajungi pe vârf de munte, acolo unde e splendoare, frumuseţe, grandoare, aer curat, măreţie, să fii conştient de asta şi totuşi să nu te poţi opri pentru o oră sau două de la viciul tău. Să nu te lase acel stăpân gelos să respiri curăţie şi prospeţime. Să fii atât de rob încât să te crezi liber. Să mergi sute de kilometri ca să „scapi” şi acolo să fii „prizonierul” unui stăpân gelos şi dominant.

Imaginea mi-a fost întregită de zecile de tineri care „vizitau muntele” cu căştile în urechi şi cu ochii în display-ul telefoanelor mobile, aproape se împiedicau pe trasee. Să fii atât de rob încât să te crezi liber e dramatic.

Îmi aleargă mintea acum la componenta spirituală a vieţii noastre şi la izbitoarea asemănare cu aceste cazuri. La momentele în care mergem în locul în care se cheamă numele lui  Dumnezeu şi credem că suntem ai Lui, credem că atingem cerul dar stăpâni geloşi şi nemiloşi nu ne lasă să ne bucurăm de legătura cu Dumnezeu, nu ne lasă să avem parte de binecuvântările care se revarsă peste noi. Credem că totul e în regulă pentru că ne aflăm într-o religie sau cult sau biserică dar nu realizăm că simpla prezenţă a noastră pe munte nu înseamnă că şi vedem muntele, că îl înţelegem, că îl trăim. Credem că apartenenţa religioasă ne îndreptăţeşte să ne numim copii de Dumnezeu cum şi familia despre care spuneam credea că a gustat din măreţia naturii pentru că au ajuns cu telecabina la Babele, dar în realitate viciile şi nimicurile ne îngustează şi ne limitează în a îl  experimenta şi trăi pe Dumnezeu.

Câte gunoaie nu ne limitează pe noi în a ne apropia de Dumnezeu? De câte ori nu suntem atât de aproape de Dumnezeu, sau El aproape de noi, şi totuşi nu îl putem experimenta, trăi, simţi? Ne mulţumim mult prea des să îl privim ca pe o icoană impersonală şi credem că dacă am privit acea icoană suntem spirituali şi în realitate… suntem superficiali.

O dacă am şti să îl trăim pe Dumnezeu atât de mult cât El ni se oferă… Dacă am reuşi să gustăm din adevărata părtăşie cu El…

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

Lasă un comentariu