Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea. Luca 12:23
Par vorbe simple, religioase şi pentru unii dacă tot au fost auzite de sute de ori nu mai spun mare lucru, le înţelegem sensul doar când alegem să privim cu atenţie viaţa, să medităm la ce facem şi pe unde ne umblă paşii. Le înţelegem sensul doar atunci când pentru o clipă alegem şi reuşim să privim viaţa din afara tumultului şi a vitezei cu care se desfăşoară. Înţelegem aceste cuvinte doar dacă ne rupem de „vrajă” de vraja materialismului.
Noi alegem să ne îngrijorăm, să ne temem, să fim fricoşi, să adunăm cât mai mult, să fim „în rând cu ceilalţi” şi prin asta nu realizăm că pierdem enorm cu fiecare obiect, lucru, posesiune adunată fără a ne fi de real folos. Nu realizăm că pierdem binecuvântarea de a petrece timp cu copiii, cu soţii sau soţi, nu realizăm cp pierdem din binecuvântările care se revarsă dintr-o relaţie vie cu Dumnezeu, nu realizăm că pierdem sute de zâmbete, de vorbe bune, nu realizăm că pierdem ocazii extraordinare de a face un bine, de a aduce zâmbete pe feţe întristate pentru că noi alegem să ne îngrijorăm de ce vom mânca mâine deşi până acum nu ne-a lipsit pâinea de pe masă.
Dumnezeu ne garantează hrana şi îmbrăcămintea dar oare cât avem peste ceea ce ne spune Dumnezeu că ne este de ajuns? Oare câţi dintre noi ne mai cârpim hainele? Câţi dintre noi mai luăm cea mai ieftină mâncare din magazin? Şi totuşi ne preocupăm tare de lucrurile materiale. Oare ştie Isus de pe acele vremuri ce vom trăi noi astăzi? Oare ştie că vom fi pur şi simplu îngroziţi de cuvântul „criză”? Oare ştia că noi vom deveni materialişti pierzând tone de binecuvântări?
Făceam ieri un exerciţiu de imaginaţie. Dacă noi oamenii am munci doar pentru necesarul decent al familiei noastre ce s-ar întâmpla? Am avea timp mult să ne împrietenim cu copii noştri, să îi educăm, să îi formăm, să ne jucăm cu ei. Am avea timp mai mult să discutăm ca soţi cu partenerele soţiile noastre şi invers, am avea timp de iubit mai mult (da la sex mă refer). Am avea timp să admirăm ce este în jurul nostru, am avea timp să ajutăm şi să aducem speranţă şi raze de soare în vieţi întunecate. Am avea timp să ne implicăm în societatea în care trăim mai mult decât cu comentariile efervescente despre lucrurile prost făcute, am avea timp să vorbim cu noi, să ne descoperim, să ne bucurăm de ce Dumnezeu ne-a dat, am avea timp de maturizarea noastră, de citit cărţi, de exerciţii fizice, de mers prin natură, de inspirat aer curat, am avea timp de omul spiritual. Şi mai ales am avea timp să comunicăm şi să ne împrietenim cu Dumnezeu, am avea timp de acea relaţie vitală pentru viaţa noastră, relaţia care ne-ar schimba din temelii viaţa şi traiul şi veşnicia. Dacă ne-am mulţumi cu necesarul decent…
Oare vom înţelege vreodată profunzimea expresiei citate la început?
Cât de mult alergăm în fiecare zi după mâncare si haine şi lucruri materiale care sunt mult peste necesarul nostru? Cât de mult alergăm în fiecare zi pentru relaţii, oameni, părtăşie, Dumnezeu, soţie? Cât alocăm celor materiale şi cât alocăm celor care nu vor pieri? La mine proporţia nu este tocmai îmbucurătoare, alerg mult pentru cele materiale şi mereu mă plâng de lipsa timpului pentru relaţia cu soţia şi copiii şi Dumnezeu. În fond, e vorba de priorităţile pe care le am, scuzele nu ajută la nimic oricât m-aş lamenta. Unde este comoara voastră acolo este şi inima voastră. Oare ne-a chemat Dumnezeu la toate lucrurile şi lucrările în care suntem implicaţi? Oare este chemarea Lui să fim „în rând cu lumea”? În dreptul meu nu sunt convins de asta, cred mai degrabă că trebuie să investesc mult mai mult în zona care a rămas „fără timp” din viaţa mea. De acolo vine binecuvântarea, de acolo vin bucuriile reale şi durabile.
Nu este o încurajare la lene scrierea mea de azi ci una la cumpătare şi „scăpare de vrajă”. Uneori chiar am impresia că „suntem vrăjiţi” de societatea consumistă în care trăim deşi Scriptura ne spune clar să nu ne potrivim chipului veacului acestuia, să nu ne conformăm stilului de viaţă ci să ne transformăm prin înnoirea minţii.
Mă bucur mult de fiecare ocazie în care am timp de petrecut cu Dumnezeu, de fiecare ocazie în care am timp de petrecut cu soţia mea, cu copii mei. Mă bucur de fiecare om pe care am putut să îl ajut, de fiecare cuplu care îmi zâmbeşte după ce s-a încheiat şedinţa de consiliere, de fiecare persoană care pleacă de la mine cu speranţă. Mă bucur când pot ajuta, când pot sprijini şi totuşi aloc considerabil mai mult timp celor care nu îmi dau aceste bucurii doar pentru un dram de confort în plus, doar pentru un dram de faimă în plus, doar pentru a fi în rând cu lumea şi nu mă înţeleg. Ajung să spun uneori ca Pavel „binele pe care vreau să îl fac nu îl fac şi răul pe care nu vreau să îl fac iată ce fac”.
Un lucru e sigur. Îmi voi schimba politica de viaţă. Voi munci mai puţin pentru cele materiale şi voi investi mai mult timp în cele care nu pier. Mă voi mulţumi cu mai puţin în ce priveşte posesiunile, dotările, avutul, renumele şi voi aloca mai mult timp pentru relaţia cu Dumnezeu, cu soţia, copii şi semenii. Până la urmă ce va rămâne după toată osteneala mea? Doar investiţiile în cele care nu pier.
Viaţa este mai mult decât hrana, şi trupul mai mult decât îmbrăcămintea.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.