Slujire cu cântec (I)

De ceva vreme mă preocupă intens gânduri legate de slujirea în biserică. Unele sunt de la mine pentru că mă confrunt cu anumite aspecte, altele sunt de la clienţii care vin la consiliere, iar despre unele am auzit doar sau le intuiesc.  Per ansamblu este vorba despre slujirea în biserică pe care o facem unii din noi bărbaţii şi despre situaţia pe care o lăsăm acasă când plecăm în slujire. E vorba şi de relaţia de zi cu zi cu soţia dar şi de frustrarea pe care o generăm uneori când plecăm deşi ea ar dori să nu plecăm.

Angajarea în slujire este o decizie majoră în viaţa omului şi de multe ori ea se produce doar cu vremea nu printr-o analiză serioasă. Unii au apucat să citească psalmi prin biserică  de copii şi  tot s-au dus… fără a exista un moment al analizei şi dedicării în slujire în mod deplin conştient. Între timp s-au căsătorit însă pentru că erau pe linia asta i-au dat înainte, că na, are onoare sora să ia un predicator de bărbat. Nu toate femeile îşi doresc însă ca soţul lor să slujească sau să predice, unele ştiu asta dinainte de nuntă, altora nu le convine după aceea. Slujirea înseamnă timp mai puţin acasă cu nevasta şi copiii şi nu toate soţiile sunt foarte indulgente la capitolul acesta.

Săptămâna trecută am vizitat un frate care îmi este drag tare dar care e spre sfârşitul alergării, deci şi  a slujirii şi am discutat despre slujire, despre oameni care slujesc şi despre dedicarea slujitorilor. Printre altele a spus ceva de genul: „Pe mine soţia nu m-a oprit niciodată să mă duc. Dacă a trebuit să plec la 2 noaptea am plecat fără să mă oprească.” Avea lacrimi în ochi când spunea asta şi se vedea recunoştinţa pe care o purta soţiei pentru asta. Mie mi-a dat de gândit şi de vreo săptămână o tot frământ să găsesc o poziţie corectă.

Spre deosebire de soţia acelui frate, soţia mea nu a dorit soţ predicator sau slujitor. Tatăl ei a fost unul din oamenii pentru care biserica era o prioritate şi mergea indiferent de vreme sau situaţia de acasă şi ea îşi dorea (şi îşi mai doreşte încă) un soţ care în primul rând să fie al ei (aşa cum doreşte şi soţul său soţia). Aşa că la căsătorie am făcut un fel de armistiţiu de „neagresiune” adică eu nu exagerez, dar nici ea nu exagerează. Drept să spun, l-am călcat în multe rânduri pentru că „nevoia” era mare şi este mare în slujire şi drept urmare nu pot evita întrebarea: Este bine ca un bărbat să slujească Domnului şi oamenilor chiar dacă a plecat de acasă în dezacord cu soţia ca să nu mai spun de supărare sau chiar ceartă?

Aud adesea afirmaţii de genul: „Trebuie să înţeleagă şi ea nevoia.” Sau „Cine cântă în casa voastră?” si uneori mi s-a întâmplat să asist la adevărate circuri, din partea unor soţii, când se deschidea subiectul. Mulţumesc Domnului de calmul Anei, chiar dacă nu de fiecare dată a fost de acord totuşi a călcat pe inima ei şi mi-a zis abia după aceea. Nu aş putea sluji ştiind că am plecat cu tărăboi de acasă, dar am văzut multe soţii care nu se sfiesc să îşi dojenească bine bărbaţii la plecare. Am asistat şi la episoade „farfurii zburătoare” odată când am mers pe la cineva care trebuia să ne însoţească.

Bineînţeles că nu mă refer la cei care sunt de profesie slujitori, la cei care serviciul este slujirea în biserică. Pentru ei ar trebui să fie mai simplu aici. Mă refer la cei care muncim 8-10 ore pe zi şi după aceste ore trebuie să dedicăm din timpul rămas şi familiei şi bisericii. Unii bărbaţi sunt efectiv „confiscaţi” de slujire pentru că, slujirea asta nu priveşte doar mersul la biserică ci şi multe altele(şi mă încadrez şi eu). Pe de altă parte nevoia de slujitori este mare, foarte mare, pentru că puţini oameni mai sunt dispuşi să ofere timpul lor fără a fi remuneraţi sau răsplătiţi. Preferă să dea din banul lor, dar să fie lăsaţi în pace. Aşa se face că şi pentru alegerea slujitorilor, nu se mai filtrează foarte bine oamenii, pe considerentul: decât nimeni mai bine ăsta. Aşa se face că ajung să slujească şi bărbaţi care nu au acordul soţiilor lor pentru asta, deşi este necesar. Şi asta e cu cântec, adică plecarea la biserică e cu cântec de fiecare dată. De aici decurge şi lipsa de putere, plictisul în slujire, predici anti femei, mesaje părtinitoare, duritate în predici, asprime în vorbire şi comportament etc. Nu îţi e tot una când pleci la munca asta din armonie, iubire şi înţelegere sau când pleci însoţit de „farfurii zburătoare” , ceartă, reproşuri şi conflict.

Totuşi unii bărbaţi ignoră efectiv soţiile şi dorinţele lor şi fac lucrarea. Dacă ajunge la urechile conducerii bisericii o asemenea situaţie, tot soţul este cel „înţeles” pentru că „soţia ar trebui să înţeleagă”. Cu alte cuvinte soţiile sunt obligate să accepte situaţia aşa cum este şi nu au ce face. Unii spun că ar fi biblică o asemenea obligaţie deşi mă tot „strofoc” să o caut şi nu o găsesc, ba chiar găsesc opusul spus de Pavel undeva în scrisoarea adresată corintenilor. El spune  că cei căsătoriţi se vor îngriji să placă partenerilor lor. Mai bine citez: 1 Corinteni 7:32  „Dar eu aş vrea ca voi să fiţi fără griji. Cine nu este însurat, se îngrijeşte de lucrurile Domnului, cum ar putea să placă Domnului. Dar cine este însurat, se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă nevestei. Tot aşa, între femeia măritată şi fecioară este o deosebire: cea nemăritată se îngrijeşte de lucrurile Domnului, ca să fie Sfântă şi cu trupul şi cu duhul; iar cea măritată se îngrijeşte de lucrurile lumii, cum să placă bărbatului ei. „ Cu alte cuvinte, eu trebuie să mă îngrijesc să plac soţiei şi ea mie. Înţeleg că are prioritate soţia. Dacă greşesc în interpretare rog pe alţii mai „descebăliţi” ca mine să mă îndrume.

Un alt amănunt care mă frământă este: Cum aş putea, sau cum mă vede pe mine şi slujirea mea Dumnezeu dacă au am plecat de acasă „cu cântec”. Nu se invalidează dedicarea şi slujirea mea? Mai este valabil ceea ce fac eu? Este în regulă? Pentru că ştiu bărbaţi care au spus stop, nu mai vreau scandal în casă şi nu mai vreau să-mi las nevasta supărată acasă, nu mai slujesc. Unii ar spune că e laşitate, alţii că îl comandă nevasta, alţii că nu-i pasă de lucrarea Domnului şi foarte , foarte puţini că a făcut bine. Totuşi Scriptura ne învaţă să mergem să ne împăcăm mai întâi şi după aceea să ne aducem darul la altar.

Mai este un amănunt aici demn de menţionat. Există şi soţii care îşi doresc să-şi vadă soţii slujind şi mai ales slujind pe la amvon şi fac tot ce le stă în putinţă să realizeze asta chiar dacă soţul nu are chemare pentru asta. Ştiu oameni de genul acesta şi vezi fără efort că nu au ce căuta la amvon, dar trebuiesc puşi pentru că soţiile lor îşi doresc asta şi se preocupă şi cum tot e criză…

Na că doar am enunţat o parte a problemei, sper să mă descâlcească careva din încurcătura asta pentru că ştiu că priveşte pe mulţi bărbaţi şi pe multe femei. De altfel, săptămâna viitoare pe Radio Samariteanul vom aborda tema asta în emisiunea „Căsătoria merită” de miercuri de la ora 21:00 şi sper să avem o dezbatere interesantă şi constructivă.

Continuăm mâine discuţia. Până atunci aştept şi sunt foarte interesat de comentariile şi poziţia voastră.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.