Şi pentru că da, continui să fiu „înfipt” într-o viaţă socială actuală cu aproape tot ce cuprinde ea, dar mai ales ştiind zona gri, neagră a existenţei sociale din cauza deselor confesări care mi se fac, dar şi din cauză că iau pulsul cumva din media folosind radioul, îndrăznesc să semnalez un aspect care ar putea cântări foarte mult în viaţa viitorilor adulţi, întrucât cântăreşte foarte mult în viaţa actualilor adulţi şi greutatea asta de acum e negativă.
Am mai atins tangenţial subiectul în una din meditările din trecut dar acum vreau să o abordez mai amplu. Pornesc aceste gânduri cu o frază care reflectă realitatea foarte bine şi care este spusă de matematicianul Solomon Marcus „Scopul în educaţie nu e să fii primul, scopul este să ajungi la o ocupaţie în care poţi să dai un randament bun. Asta nu se întâmplă în şcoala românească”
Nu ştiu cum v-a fost şcoala când eraţi elevi, dar în perioada în care „am fost şcolit” era o concurenţă teribilă. Totul era o bătălie cruntă pentru primele locuri. Şi era greu că „pe vremea mea” se dădea doar un premiu din fiecare pe o clasă. Se mai făceau excepţii doar dacă cei doi elevi erau la egalitate absolută de medie. Dacă era diferenţă de o sutime picai pe locul inferior fără discuţii şi nu se gândea nimeni să conteste „clasamentul”. În acest fel clasa (sau mă rog, o parte din ea) era angajată într-o luptă crâncenă pentru primele locuri. Elevii ca elevii, da să vezi părinţii cum ţineau scorul. Cum nu te conformai să înveţi cum te ardeau. Ştiu copii cărora li se sucea carnea cu patentul, numai să se menţină în top. Şi s-au menţinut. Părinţii trăiau gloria şi satisfacţia socială oferită de copii lor. Bineînţeles că scopul aparent era „binele copiilor”, dar în realitate era cam acelaşi lucru cu a îţi pune copilul la cerşit, pentru a beneficia de pe urma prestanţei sale.
Mă leg acum de ce spunea domnul Solomon Marcus. Scopul educaţiei nu este să fii primul. Observ în sistemul de învăţământ, aşa prost cum e făcut, că la capitolul acesta stă mai bine. Nu mai există nebunia aceea a primului loc, ci au implementat calificativele pentru învăţământul primar şi acest sistem de notare e unul care nu stimulează bătălia pentru primul loc. Dar dacă din punctul acesta de vedere „sistemul” a rezolvat câte ceva avem probleme la părinţi. Părinţii tot au dorinţa de a fi „reprezentaţi cu cinste” de copiii lor. Mă interesam zilele trecute la şcoala în care am crescut dacă a rămas tot aceeaşi concurenţă aprigă şi mi s-a confirmat că da. Părinţii încă provoacă şi cer copiilor bătălia pentru locuri şi asta, deşi pare în regulă, are repercusiuni negative mari. Un alt amănunt aici e că în fruntea plutonului, printre cei mai buni întotdeauna aleargă „pocăiţii”. Aparent, pe principiul: voi veţi fi cap şi nu coadă, interpretat eronat de multe ori situaţia e lăudabilă, în realitate… nu e chiar corectă situaţia şi mă voi explica ulterior.
Sistemul acesta de educare pe baza topurilor, dacă poate fi numită educare, este păgubos dar este îmbrăcat într-o haină a intenţiilor bune sau a evlaviei. În realitate efectele produse sunt grave. Nu militez pentru rezultate slabe la şcoală, ci pentru o raportare corectă faţă de educare.
„Să fii în top pe scara socială, asta ne învaţă încă de la şcoală” încerca să cânte o voce zilele trecute în căştile mele înainte de ştiri. Şi vorbea de o realitate, pentru că trăim într-o generaţie care a fost învăţată că totul este să fii în top şi că dacă eşti în top te poţi considera împlinit. Asta face pe mulţi oameni să dorească să fie în top. Totul devine o luptă crâncenă pentru a fi sus. Asta nu displace deloc companiilor mari şi chiar îşi doresc asemenea angajaţi, angajaţi care să vrea să fie tot mai sus, care să muncească până pică, care să pună în slujba companiei şi familia, şi nevasta, şi copiii, şi pe el, si pe Dumnezeu de dragul topului. Deci din punctul acesta de vedere e păgubos.
Dorinţa intensă de a face facultatea. Un alt dezavantaj al bătăliei acesteia pentru primul loc este că toţi tinerii, sau marea lor majoritate, vor şi chiar fac facultatea. Aparent nu este rău, practic e dezastru. Cei mai mulţi dintre tinerii care termină facultatea sunt „pe nicări” cum ar spune nea Ilie. Au fost ţinuţi de părinţi la facultate, chiar dacă nu au intrat la buget s-au dus la cea cu taxă, dar amănuntul de aici e că au ieşit din radarele părinţilor şi au scăpat de presiunea topului. Scăpând de presiunea asta au ţinut coada. Cluburi, fete, alcool, tutun, sex la greu, nopţi nedormite, droguri, zile adormite la cursuri, chiul de la ore etc. Părinţii desigur se pot lăuda în sat sau în bloc că ficiorul sau fata fac facultatea la Cluj, Iaşi, Bucureşti, Timişoara sau mai ştiu eu pe unde dar în realitate, pruncii se străduiesc din răsputeri să uite chiar şi ce au învăţat în generală şi la liceu. Asta e dezavantajos, ies mulţi specialişti care ştiu să facă nimic şi tot de acolo se trage, de la dorinţa de domina topul sau din dorinţa „de a fi în rândul lumii”. Cine va şti chiar să facă ceva practic în viitor va trăi bine. Încă e nevoie mare de lăcătuşi buni, de mecanici buni, de sudori buni etc şi cei mai mulţi dintre meseriaşii buni… câştigă mai bine ca licenţiaţii.
Tristeţea de a fi pe alt loc este un alt dezavantaj. Unii din copii preiau dorinţa părinţilor şi o încorporează în idealurile lor. În acest fel trăiesc o viaţă care nu este a lor, ci a părinţilor lor. Aceştia luptă până la sânge pentru locuri fruntaşe crezând că vor fi fericiţi şi neconştientizând că nu-şi trăiesc viaţa lor ci pe a părinţilor. Devin foarte trişti şi intră uşor în depresii când rezultatele muncii lor nu sunt de top. Când nu au cu ce se prezenta în faţa părinţilor se simt trişti şi nefericiţi. În acest fel oamenii sunt deturnaţi din a avea o viaţă echilibrată şi armonioasă.
Topurile din biserică (la pocăiţi mă refer acum). Ei bine… bătălia din păcate e cruntă pe un segment pe care nu suntem chemaţi la luptă. În biserici una din armele de bătaie sunt copiii. Oameni aparent evlavioşi şi foarte „temători de Dumnezeu” cred că, copiii sunt „săgeţi în mâna unui războinic” iar duşmanul e celălalt frate. Aşa se face că în multe biserici e bătaie cu copii. Poate sună dramatic… şi este, însă e realitate. Fie este bătălia pe numărul de copii. Şi nu de puţine ori am fost întrebat după predici „frate, câţi prunci ai?” ca mai apoi să mi se spună cu superioritate scorul, ca o săgeată în mâna unui războinic mi se spunea scorul, bine că am am armură că altfel zburau ţăndări din mine. E o armă de bătaie foarte folosită numărul de copii şi în foarte multe cazuri performanţele copiilor sunt iar o armă. De regulă cei cu mai puţini copii „bat în cal” să performeze ca să aibă cu ce riposta la „atacurile duşmanului”.
Asta e dramatic, asta divizează biserici, asta dezbină, asta destramă. Biserica nu este un loc al concurenţei dar pentru că aşa am fost educaţi noi vom concura mereu până ne trezim. Vom concura la slujiri, la predici, la cântat, la rugat, la case, la maşini, la job-uri, la diplome şi titluri, la daruri spirituale, la vedenii, la pocăinţă etc. Şi tare îmi este teamă că aceste lucruri făcute cu gândul concurenţei nu se contorizează sus.
Educarea în spiritul concurenţei este păguboasă şi social şi psihic, şi spiritual şi fizic. Voi încerca mâine să scriu câte ceva despre o poziţie echilibrată în privinţa educării pentru că dorinţa de a performa, de a învăţa poate fi şi corectă, sănătoasă şi profitabilă pe termen lung dacă este abordată corect, dacă motivaţia este una corectă şi echilibrată. Atunci performanţa este reală şi aduce satisfacţii şi nu devine un scop în sine.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.