Nu puţine au fost cazurile în care am auzit oameni supăraţi pe Dumnezeu. Unii mai mult, alţii mai puţin, dar tot mai des aud astfel de persoane exprimându-şi supărarea pentru faptul că Dumnezeu a făcut sau nu a făcut ceva, pentru că Dumnezeu a îngăduit sau nu a îngăduit ceva sau pentru simplu fapt că Dumnezeu există şi că oamenii nu pot trăi decât raportat la acesta.
În unele cazuri supărarea pe Dumnezeu e oarecum logică. Am întâlnit oameni cărora le-a murit un copil sau partenerul de viaţă, am întâlnit oameni cărora le-a ars casa, unii cărora cineva drag le-a fost luat de un accident stupid, alţii care s-au îmbolnăvit fulger se boli grave. Oameni care au investit în copii tot şi aceştia au ales o viaţă total opusă faţă de valorile lor. Oamenii aceştia au în mintea lor sute de întrebări cu privire la existenţa, bunătatea şi voia lui Dumnezeu. Unele din ele logice, care fac parte din procesul de cercetare al lui Dumnezeu cu privire la viaţa acelor oameni, altele izvorâte din amărăciune şi necaz.
Dar am întâlnit şi oameni pur şi simplu revoltaţi pe Dumnezeu pentru situaţia lor. Oameni care fac tot ce le spune inima, trăiesc fără norme morale, fără reguli sau legi şi devin tare supăraţi pe Dumnezeu când au de suferit. Această categorie impută lui Dumnezeu că nu s-a purtat cu ei ca un înger păzitor care îi scapă din toate belelele în care singuri intră. Ei vor un Dumnezeu pe care să-l strige ca pe un duh fermecat şi să îi scape chiar şi din puşcărie, arest, bătaie şi dacă se poate să le de-a acest Dumnezeu o forţă să facă răul, înţelepciune să fure şi dacă se poate şi mâncare fără muncă. Oamenii aceştia sunt supăraţi că Dumnezeu nu le împlineşte nici măcar acele trei dorinţe obligatorii pe care orice peştişor auriu le împlineşte.
O altă categorie de oameni supăraţi pe Dumnezeu este cea a credincioşilor. Da unii credincioşi sunt supăraţi pe Dumnezeu tare. Unii oameni cred în Dumnezeu doar pentru că acesta este „rău” şi va pedepsi odată toate păcatele. Cu alte cuvinte, cred de frică. Astfel de oameni au o supărare mascată în evlavie. Ei ar vrea să trăiască altfel, dar se simt constrânşi şi forţaţi de dreptatea lui Dumnezeu să renunţe la ceea ce le place mult şi să trăiască corect din punct de vedere moral. Ei bine, oamenii aceştia sunt supăraţi pe Dumnezeu şi nu o declară pe faţă, se vede doar din comportament.
Mai sunt şi oameni supăraţi pe Dumnezeu care nici măcar nu ştiu că au supărarea asta. Ca şi copii creştem cu o imagine a lui Dumnezeu în miniatură în tatăl nostru. De obicei raportarea noastră la Dumnezeu se va realiza prin prisma tatălui aproape toată viaţa. Dacă tatăl meu fost un om aspru, aşa îl vom percepe şi pe Dumnezeu, dacă tatăl a fost un om bun, aşa îl vom vedea şi pe Dumnezeu, dacă tatăl ne-a supărat e foarte posibil să proiectăm această supărare şi asupra lui Dumnezeu. Asemenea oameni au relaţii proaste cu Dumnezeu din cauză că nu reuşesc să-L separe de imaginea tatălui lor. Aici persoanele care au crescut prin orfelinate au o adevărată luptă de dus, ele vor înţelege greu inima de tată a lui Dumnezeu.
În realitate supărarea pe Dumnezeu e o consecinţă a păcatelor. Oamenii au fost creaţi „buni” de un Dumnezeu bun şi puşi pe un pământ bun, într-o grădină minunată. Totul era bun acolo, totul era perfect şi rămânerea în locul acela ar fi însemnat experimentarea unei bunătăţi maxime din partea lui Dumnezeu. Acolo totul era în voia lui Dumnezeu şi omul avea doar o viaţă privilegiată. Starea asta nu ştiu cât a durat dar omul a păcătuit. Odată cu păcatul, aşa cum Dumnezeu spusese, a intrat moartea în viaţa omului. Deodată, Dumnezeu a fost văzut ca pericol, ca inamic, omul se ascunde. De ce se ascundea? Îi făcuse Dumnezeu vreun rău până atunci? De ce fugea Adam? De ce fugea Eva? Pentru că aleseseră să se opună lui Dumnezeu, aste le aducea clar moartea, ei au făcut un fel de declaraţie de război aducând în viaţa lor inamicul lui Dumnezeu.
Acum, Scriptura ne spune că toţi suntem lipsiţi de slava lui Dumnezeu, că toţi am păcătuit deci toţi suntem vrednici de mânia lui Dumnezeu, teoretic măcar, vom fi supăraţi pe Dumnezeu pentru că atâta vreme cât avem păcat ne aflăm în tabăra cealaltă, Dumnezeu urăşte păcatul, nu-l poate vedea, va pedepsi păcatul. Atâta vreme cât păcatul locuieşte în mine sunt pasibil de judecata divină. Chiar dacă e logic pentru mine, aş dori ca Dumnezeu să nu mă pedepsească pentru păcat, vreau să păstrez şi păcatul şi să nu am de suferit. Asta e imposibil. Atunci oamenii se răzvrătesc, se supără pe Dumnezeu, se îndoiesc de dragostea Lui. Omul ţine mâna pe firul de curent electric şi în loc să renunţe, să ia mâna, e supărat că cei de la hidrocentrală nu opresc turbinele.
De fapt, atâta vreme cât păcatele noastre nu sunt rezolvate suntem sub condamnarea lui Dumnezeu. Cale de mijloc nu există. Poţi nega existenţa lui Dumnezeu dar asta nu înseamnă că el nu există şi nu te va pedepsi. Cum poţi nega existenţa gravitaţiei dar să nu fii scutit dacă te arunci de la etaj. Datorită faptului că nu crezi în gravitaţie nu vei pluti. E o lege fizică care lucrează indiferent dacă eu cred în ea sau nu.
Nu ştiu dacă eşti sau dacă vei fi supărat pe Dumnezeu în viitor. Însă nu uita un lucru, păcatul este cel care pune zidul de despărţire între noi şi Dumnezeu. Păcatul este cel care aduce supărarea în ambele sensuri şi rezolvarea problemei păcatului e neapărat necesară pentru a realiza împăcarea. Moralitatea nu este de ajuns este nevoie de cineva care a murit împăcând lumea cu sine, acela este Fiul lui Dumnezeu.
Vrei pace cu Dumnezeu? Vrei ca relaţia conflictuală să înceteze? Vrei ca să nu mai existe supărare? Soluţia este Isus Hristos, fără El este cu neputinţă să ne împăcăm cu Dumnezeu.
Recomand citirea acestui articol scurt de pe Adevărul: Cândva m-am supărat pe Dumnezeu
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.