„Dacă mă faci de râs, aşa îţi trag o mamă de bătaie…”, „ce spune acum lumea despre mine mă? Nu ţi-e ruşine? Ne distrugi. Nu ţi-e milă de noi?” Sunt afirmaţii pe care le-aţi auzit şi voi, nu doar eu. Fie că le-aţi auzit de la părinţii voştri, fie că le-aţi rostit copiilor voştri sau pur şi simplu le-aţi auzit la prieteni care discutau cu copiii lor. Da, intenţionez să scriu despre părinţi care trăiesc prin copiii lor.
Ştiu că e greu un asemenea subiect, pentru că e considerată lipsă de bun simţ să vorbeşti sau să scrii ceva „sensibil” despre părinţi, dar îmi asum riscul acesta pentru că intenţia mea nu este deloc să fiu judecător sau critic, ci doresc să atrag atenţia celor care sunt părinţi asupra unui pericol destul de mare, acela de a confisca viaţa copiilor lor. Deci din start vă spun că nu doresc să critic ceva ci să semnalez nişte realităţi faţă de care fiecare trebuie să se poziţioneze după cum Dumnezeu îl va lumina.
Marea majoritate a persoanelor din biserici pretind că „copiii sunt un dar de la Domnul”. Asta uneori e o teorie doar, pentru că în realitate ştiu persoane care nu-şi doreau atunci un copil, nu era în planurile lor, dar dacă tot a venit… „e un dar de la Domnul”. Alţii, chiar şi-au dorit copilul s-au rugat şi l-au aşteptat şi atunci a fost primit într-adevăr ca pe un dar. Problema cu marea majoritate dintre noi, este că facem din dar, o proprietate, un drept al nostru. Când e vorba de o maşină primită cadou e oarecum de înţeles, când e vorba de o cămaşă e iar de înţeles, dar când vine vorba de un om, nu mai este de înţeles. Ceea ce primim de la Dumnezeu, nu devine proprietatea noastră, ci ne este încredinţat spre administrare. Aici intră darurile spirituale, resursele financiare şi materiale, copiii, partenerul de viaţă şi viaţa însăşi. Adică „darul de la Domnul” va trebui „folosit” în condiţiile impuse de Domnul, pentru că nu devine proprietatea noastră, ci rămâne proprietatea Lui.
Un alt amănunt important este scopul pentru care Dumnezeu îngăduie copiii. Aici e mult de gândit şi nu asta îmi propun în meditarea de azi. Sunt mulţi creştini care înţeleg că li s-a dat copii ca să lupte cu ei „ca săgeţile în mâna unui războinic” este un text foarte folosit în lupta „spirituală” din biserici. Mult au suferit cei care aveau „puţine săgeţi” şi tare ar fi vrut să deţină mai multe „ca să-i dea peste nas viteazului care i-a luat-o înainte”. O înţelegere total greşită a textului, a declanşat adevărate războaie, injurii, umiliri şi lupte crâncene în biserici. Nu e cu nimic diferită situaţia asta faţă de omul filmat acum doi ani pe internet, care ca să scape de la o altercaţie şi-a apucat copilul de picioare şi lovea în adversari cu el. Nu era săgeată dar „avea pe ce pune mâna”. E o interpretare total eronată a Scripturii şi abuzivă şi nu din neştiinţă ci din răutate voită.
Războiul acesta nu s-a dat doar pe numărul de copii ci şi pe performanţele acestora şi aici reuşeau „să se afirme cumva” şi cei cu „puţine săgeţi” adică, da, am puţine, da e marfă de marfă, una de a mea face cât 10 de ale tale. Bătălia era în toi, luptătorii erau viteji şi dârji şi nimănui nu-i trecea prin cap să se ocupe de săgeţi. Săgeţile trebuiau să servească scopul şi să-l ferească Dumnezeu pe vreun „săgeţel” să nu ajungă la ţintă că era bai mare.
Am prezentat câteva idei cam brutale, foarte vizibile, dar situaţia are multe alte faţete de mare fineţe. Nu toţi părinţii au procedat şi procedează aşa. Unii greşesc din neştiinţă, alţii greşesc având intenţii bune, alţii pentru că aşa au fost şi ei educaţi. Oricum celor cu „multe săgeţi” nu am cum să le spun ceva, că păcătosul de mine, are doar două deocamdată şi nici alea nu le folosesc la bătălie ci le lustruiesc, le îngrijesc ca să-şi ducă eficient lupta lor, să-şi poarte bătăliile cât mai victorioşi. Deşi la început am fost indignat şi supărat când câte un „erou naţional” mă întreba după mesaj câţi prunci am, acum am o deosebită pace în inimă şi nu mă mai mânie atitudinea lor. Eu am menirea mea, am chemarea mea şi copiii mei sunt binecuvântarea Domnului şi proprietatea Domnului. Dacă voi fi găsit credincios în puţine lucruri Dumnezeu mă va răsplăti şi promit să nu fiu invidios în cer pe premiile sau coroana celor care acum au „tolba burduşită” . Iertaţi-mi uşoara ironie vă rog şi înţelegeţi că aici nu e vorba de cantitate, ci de mentalitate şi maturitate în împlinirea menirii.
Acum revenim la „săgeţile noastre”, revenim la copii, la oameni de fapt. Copiii nu ne sunt daţi să ne servească afirmării sociale sau religioase. Cu toate că îmi doresc ca ai mei copii să Îl cunoască şi să aibă o relaţie personală şi vie cu Dumnezeu, şi mă preocup de asta, admit că e posibil ca ei să nu dorească acelaşi lucru când ajung mari, sau că nu o vor face atunci când vreau eu. Câtă vreme sunt în casa mea sunt dator să-i tratez cu respect, cu grijă, cu milă, dragoste şi mai ales cu mare prudenţă. Sunt dator să le fac de cunoscut pe Dumnezeu şi asta preponderent prin faptul că eu îl cunosc pe Dumnezeu, nu prin faptul că cunosc despre Dumnezeu. Pe copii nu-i pot duce. Pot eventual păcăli toată biserica locală prin falsă evlavie şi făţărnicie, dar pe copiii mei nu-i pot păcăli. Ei vor fi transformaţi de viaţa mea nu de vorbele mele. Ei nu dau doi bani pe teoriile mele frumos rostite de mine de la amvon sau de la microfon. De asemeni e foarte posibil să nu le pese de reputaţia mea, de statutul meu, de pretenţiile mele. Copiii mei vor fi transformaţi de viaţa mea, nu de vorbele mele indiferent cât de meşteşugite ar fi ele.
Desigur că predicatorul din mine, consilierul din mine, pocăitul din mine, preşedintele din mine, bunul familist din mine ar dori ca şi copiii mei să fie o parte din „succesul spiritual” cu care să se laude „aşa umil” în faţa altora, dar Duhul lui Dumnezeu mă ajută să îmi observ dorinţa firii şi să mă pocăiesc. Nu mi-ar părea deloc rău să fiu grăit ca fiind un bun părinte, m-aş simţi onorat ca ai mei copii să-mi facă cinste şi să-l onoreze pe Dumnezeu, dar am aflat că acesta nu este scopul în sine. Scopul meu nu este să am copii „spre slava şi onoarea mea” scopul meu este să cresc copiii pentru slava lui Dumnezeu şi pentru a da sare şi gust lumii în care vor trăi. Trebuie să consider copiii oameni şi să mă comport cu ei cu teamă, dragoste şi dedicare, pentru că sunt ai Domnului nu ai mei, ei vor servi Domnului şi nu mie.
Mâine continuăm să vorbim despre copiii care trebuie să renunţe la viaţă pentru a deveni o extensie a vieţii părinţilor sau bunicilor.
Sursa foto: The Guardian
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.