Degeaba vă sculaţi de dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci prea iubiţilor Lui El le dă pâine ca în somn. Psalm 127:2
Aseară în discuţiile cu Ana, soţia mea, am ajuns să discutăm despre zădărnicia multora dintre lucrările omeneşti şi cum am ajuns noi oamenii, să muncim cea mai mare parte a timpului pentru lucruri neesenţiale. Apoi o bună bucată din noapte m-au frământat aceste gânduri şi presimt că va mai dura starea aceasta.
Dumnezeu promite să se îngrijească de nevoile copiilor Săi dar, din păcate, de multă vreme parcă nu mai ajunge această promisiune şi mai ales nu ne mai mulţumim cu ceea ce Dumnezeu a promis că ne va da pe pământul acesta, adică hrana din fiecare zi şi îmbrăcăminte. Noi vrem mai mult, mult mai mult şi asta tare ne costă. Ne costă efort şi durere, ne costă separare de soţ/sotie, copii, biserică, ne costă oboseală şi extenuare, ne costă frustrare şi neîmplinire, toate, pentru că nu ne mai ajunge ceea ce Dumnezeu se oferă să ne asigure.
Când noi oamenii vedem că putem realiza atâtea lucruri cu mâinile sau cu mintea noastră,parcă promisiunea lui Dumnezeu prin Domnul Isus din Matei 6 cu 25 se estompează şi încet, încet, nu mai suntem conştienţi de ea, aproape nu ne mai interesează doar atât, pentru că noi credem că prin puterile noastre putem obţine mai mult şi mai bun. Mare dreptate avea bunicul Vasile când spunea: „păi ce, te îmbraci cu două cămăşi? Sau ai două guri?” el vedea în înţelepciunea sa câştigată de-a lungul vieţii zădărnicia muncii pentru lucruri neesenţiale.
Mulţi dintre copiii lui Dumnezeu muncesc pentru lucruri care nu satură cum scrie Isaia „De ce cântăriţi argint pentru un lucru care nu hrăneşte? De ce vă daţi câştigul muncii pentru ceva care nu satură?” Aproape toţi părinţii creştini muncesc „să asigure un viitor copiilor lor” câştigă bani, se istovesc, stau departe de copii şi în cele mai multe cazuri este degeaba sau în pagubă. Dacă am putea, am munci în viaţa noastră ca să le asigurăm copiilor noştri o viaţă liniştită la dispoziţie, dar asta este o mare greşeală în cele mai multe cazuri. Copiii noştri vor trebui să-şi trăiască viaţa lor nu una construită de noi înainte. Mai mult, ei vor fi văduviţi de binecuvântările vieţii, de tata sau mama care au dorit ca odoraşul lor să nu mai aibă grija zilei de mâine. Un copil care ştie că nu mai are de ce să-şi facă griji, pentru că mama şi tata au muncit să aibă de toate nici, nu va şti să preţuiască ce are, nici nu va fi un om matur şi echilibrat vreodată, rare sunt cazurile în care un copil care primeşte totul de-a gata să ştie să preţuiască ce a primit şi să fie om.
Cu alte cuvinte muncim de ne sar capacele, ca să asigurăm copiilor un viitor prost, un viitor în care ei să nu trebuiască să muncească şi habar nu vor avea să trăiască pentru că noi nu am avut vreme să le arătăm cum se trăieşte, pentru că noi înşine nu am avut vreme să trăim. Se vor trezi cu viaţa înainte, cu casa şi ceva bănuţi dar habar nu vor avea ce trebuie să facă cu ele. Mai mult, prin asigurarea acestor condiţii noi vom avea pretenţia că trebuie să fim stăpâni în viaţa copiilor noştri şi după ce se vor căsători, doar deh, regula de aur spune: Cine are aurul face regula. În acest fel suntem un pericol pentru viaţa lor, riscăm să le ruinăm căsnicia. Se merită oare?
Se merită oare să muncim zile întregi ca să strângem şi să facem condiţii şi să nu ne putem bucura de ele pentru că tot la muncă suntem? Se merită să ne extenuăm pentru lucruri care nu ne sunt de folos decât în foarte mică măsură? Se merită să stăm ca soţi depărtaţi multă vreme pentru ce nu este esenţial? Se merită să muncim o săptămână pentru a pregăti mâncarea de Crăciun apoi să nu ne vedem faţa de oboseală în acele două zile? Se merită să trăim o viaţă de osteneală mai mare decât Dumnezeu a pus pe umerii noştri?
Multe familii care vin la consiliere dau vina pe timpul puţin când estimează ce anume le-a stricat relaţia. Soţul şi/sau soţia muncesc până la epuizare şi când ajung acasă nu mai sunt buni de nimic, nu mai au nici chef nici energie să mai facă ceva. Unul din cazuri era al unui cuplu în care soţul se plângea de lipsa relaţiilor intime şi acuza soţia că ajung să facă sex doar de două ori pe lună, iar soţia sa ca apărare a întrebat: Dar când să facem sex? Că tu vii rupt de oboseala în fiecare seară şi mai devreme de 10 rar ajungi acasă.
Ce este important pentru noi? Cât de important este materialul? Dar omul? Dar sufletul? În ce ne investim energia şi timpul? Cât de corect ne este investit efortul? Ce are prioritate pentru noi între averea copiilor sau sufletul copiilor? Ce are prioritate pentru noi între soţia noastră şi confortul nostru? Ce are prioritate pentru noi între material şi uman?
Dragii mei, suntem în pericol dacă nu ne trezim la realitate şi dacă nu ne punem corect priorităţile. Suntem în pericol dacă soţul/soţia noastră nu devine o prioritate pentru noi, dacă copiii noştri nu devin o prioritate pentru noi. Materialul vrea să ne fure relaţia, copiii, sufletul şi din păcate nu ne dăm seama. Solomon ajunge să spună: „când m-am uitat cu băgare de seamă la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele, şi la truda cu care le făcusem, am văzut că în toate este numai deşertăciune şi goană după vânt, şi că nu este nimic trainic sub soare.”
Doamne, te rog luminează-ne să lucrăm cu înţelepciune şi să investim corect efortul şi truda noastră. Dă-ne ochi pentru soţiile/soţii noştri, pentru copiii noştri, pentru oameni. Ajută-ne să rupem vraja materialismului şi a alergării după vânt. Doamne, te rog ajută-ne şi învaţă-ne să ne trăim viaţa!
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.