Sunt sigur că măcar odată în viaţă, dacă nu de sute de ori, ai dorit să schimbi ceva în felul de a fi al celor de lângă tine. Fie că e vorba de copii, soţ, soţie sau alţi cunoscuţi am dorit la un moment dată fie să corectăm ceva, fie să îi încurajăm când erau la pământ sau chiar să îi motivăm spre performanţă. De regulă, cea mai rapidă şi mai la îndemână metodă, dar şi cea mai bine ştiută de noi din exemplele anterioare este critica şi competiţia. Tradus: îl criticăm pe cel le lângă noi pentru rezultatele slabe obţinute şi îl comparăm cu ceilalţi mai performanţi decât el în speranţa că luptătorul din el se va trezi şi va vrea să se ridice deasupra celorlalţi.
Logica asta uneori dă rezultate, este cea cu care mulţi dintre noi am fost crescuţi şi o ştim, este metoda cea mai la îndemână şi mai uşoară de a motiva, desi nu este nici cea mai eficientă nici cea mai corectă. Într-adevăr o asemenea abordare ar putea da rezultate satisfăcătoare le cei extroverţi dar când vorbim de introvertiţi poate însemna distrugere. Educaţia competitivă este baza educării cel puţin în România. Clasamentele nu ne sunt deloc străine şi motivarea copiilor spre a obţine un loc fruntaş e meserie veche. În cuplu, familie am auzit foarte des expresii de genul „ăla uite ce a făcut”, „ăla cum poate”, „familia cutare a mers in concediu, noi de ce sa nu mergem” etc, etc. Cu alte cuvinte compararea cu alţii este considerată în multe cazuri factor motivant spre realizarea unor scopuri mai ales spre schimbare.
