Continuând discuţia de ieri vreau să atrag atenţia asupra unui alt păcat, la fel de grav ca „părerea prea înaltă despre sine” şi pentru care avem îngăduinţă şi pe care chiar îl apreciem. E vorba de păcatul unei păreri proaste despre sine. Dacă un om este mândru de el, are senzaţia că „e mai mult” decât în realitate ne „sesizăm” însă datorită unei explicări defectuoase a Scripturii avem mai prezentă extrema cealaltă şi nu luăm poziţie.
De ce spun că „o părere proastă despre sine” e păcat. Păi iată câteva motive:
Eu sunt creaţia lui Dumnezeu – în consecinţă, o părere proastă despre opera aceasta este o nemulţumire la adresa creatorului. Unii suntem albi, alţii negri, unii înalţi, alţii scunzi, unii slabi, alţii plinuţi, unii cu abilităţi practice, alţii cu abilităţi intelectuale şi găsim mii de diferenţe între noi. O părere proastă despre noi se naşte nu din smerenie, ci din înţelegerea greşită a vieţii şi din neacceptarea planului şi voii lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, o părere proastă despre sine nu poate fi sănătoasă, biblică, sau vreo dovadă de credinţă şi supunere faţă de Dumnezeu.
Mă împiedică să-mi împlinesc menirea – în consecinţă, nu mai pot pretinde că sunt în voia lui Dumnezeu. Mulţi oameni, fie din cauza complexelor lor (care clar nu au origine divină), fie din cauză că au fost învăţaţi greşit, au o părere proastă de sine şi prin asta este împiedicată lucrarea la care sunt chemaţi. Unii o fac, dar nu la parametrii pentru care au fost înzestraţi de Dumnezeu pentru că în mintea lor este mereu bătălia asta să nu pară cumva „mai înalţi” iar alţii nu se mai implică deloc în lucrarea încredinţată, din cauză că „se tem de înălţime”.
Aici apar două fenomene. Fenomenul „eu” când eu am o învăţătură greşită despre cine sunt, când nu îmi ştiu identitatea şi menirea, când nu sunt mulţumit de mine şi deci eu hotărăsc să îngrop talantul că „un gunoi ca mine” nu trebuie să iasă în evidenţă şi „să fure slava lui Dumnezeu”, deci cauza neimplicării sunt eu. Dar apare şi fenomenul „ceilalţi” şi din dorinţa de a nu mai comenta unii sau alţii, stau mai comod în banca mea. Uneori… de fapt, mai tot timpul, vor exista unii care îi vor acuza pe cei implicaţi de „mândrie”, în realitate o asemenea afirmaţie despre tine nu ar trebui să te ruineze, ci să te provoace la o analiză, în urma căreia să corectezi ceva dacă este cazul sau să ignori unele acuze, pentru că le identifici ca fiind contrare ţie care cauţi să împlineşti chemarea. Exemplul cu talanţii e potrivit aici. Omul cu un talant a preferat să evite riscurile sociale de pierdere, furt, distrugere dar asta nu i-a fost socotită dovadă de credinţă, ba dimpotrivă.
Nu este bună pentru sănătate – ori noi avem datoria să ne păstrăm bine sănătatea trupului. De ce nu e bună pentru sănătate? Pentru că trăim negativist, pesimist, în defensivă permanentă, nemulţumiţi. Nu ştiu cine poate spune că are o părere proastă despre sine şi că este foarte împăcat cu ideea. De regulă eşti posac, retras, trist, nu ai chef de viaţă, nu ai puterea să te bucuri, de fapt nici nu îţi dai voie. Sănătatea nu are cum să fie bună în asemenea condiţii. O minte sănătoasă va menţine un corp sănătos. Sunt legate şi inseparabile. Ştiţi probabil că cele mai multe boli fizice sunt generate mental şi se pot vindeca prin consiliere. Marea majoritate a bolilor de stomac, ficat, viciile, afecţiuni psihice şi altele pot fi vindecate şi fără medicaţie prin lucrul cu convingerile acelui om. Aşa că, o părere proastă despre sine nu este o dovadă de credincioşie. Ca să nu mai punem la socoteală că trupul nostru este Templul Duhului Sfânt.
Este generatoare de conflicte interioare şi exterioare – iar noi avem datoria să trăim în pace cu toţi oamenii. De ce? Pentru că cei mai mulţi dintre cei cu o părere proastă de sine nu au o astfel de părere ci şi-o impun sau le este impusă. Ştiu oameni faini, cu capacităţi, cu chemare la lucrare, care stau pe tuşă pentru că le-a fost repetat mereu că nu trebuie să facă anumite lucrări pentru a atrage cumva atenţia sau lauda asupra lor. Sunt valori care stau în bancă şi vegetează din cauza asta. Problema este că acest factor este generator de mare stres. Simţi că ai chemarea, se văd clar abilităţile primite de la Dumnezeu şi darurile pentru lucrare şi totuşi stai liniştit. Asta generează stres interior, conflict cu tine însuţi şi implicit răbufnire în afară. E mai ferice de cei care au complexe şi din cauza asta ţin tuşa, măcar ei nu au tensiunea asta permanentă că nu-şi fac treaba. În plus în funcţie de o părere echilibrată despre mine pot iubi şi interacţiona corect cu ceilalţi. Asta este măsura.
Există riscul de a trăi în minciună. Ori Scriptura chiar condamnă minciuna. Nu este nicidecum o dovadă de sfinţenie o părere proastă despre sine ci una de proastă înţelegere a Scripturii şi de ascultare „mai mult de oameni decât de Dumnezeu”. Să ştii că ai capacităţi şi daruri, să ştii că eşti chemat la o lucrare şi tu să spun că preferi „smerenia” e o forţare gravă a lucrurilor. În plus apare minciuna la multe astfel de persoane pentru că trăiesc într-o altă stare decât realul. Ai capacităţi şi pretinzi că nu le ai, ca să fii smerit, ai daruri şi pretinzi că nu sunt pentru slujirea altora, ca să fii smerit. Astea sunt minciuni şi trăirea în minciună nu este plăcută lui Dumnezeu.
Alternativa la „o părere mai înaltă decât se cuvine” despre sine nu este o părere proastă despre sine ci o părere echilibrată, conformă cu realitatea. Părerea proastă despre sine nu duce în nici un caz în direcţia bună. Nu este mai bună decât părerea mai înaltă. O părere proastă despre sine, fie că e impusă din afară, asumată la insistenţele altora sau autoimpusă este nerecomandată.
Continuăm mâine cu poziţia corectă pe care trebuie să o avem faţă de noi înşine dacă ne ajută Dumnezeu.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.