Continuând discuţia de ieri vreau să atrag atenţia asupra unui alt păcat, la fel de grav ca „părerea prea înaltă despre sine” şi pentru care avem îngăduinţă şi pe care chiar îl apreciem. E vorba de păcatul unei păreri proaste despre sine. Dacă un om este mândru de el, are senzaţia că „e mai mult” decât în realitate ne „sesizăm” însă datorită unei explicări defectuoase a Scripturii avem mai prezentă extrema cealaltă şi nu luăm poziţie.
De ce spun că „o părere proastă despre sine” e păcat. Păi iată câteva motive:
Eu sunt creaţia lui Dumnezeu – în consecinţă, o părere proastă despre opera aceasta este o nemulţumire la adresa creatorului. Unii suntem albi, alţii negri, unii înalţi, alţii scunzi, unii slabi, alţii plinuţi, unii cu abilităţi practice, alţii cu abilităţi intelectuale şi găsim mii de diferenţe între noi. O părere proastă despre noi se naşte nu din smerenie, ci din înţelegerea greşită a vieţii şi din neacceptarea planului şi voii lui Dumnezeu. Din acest punct de vedere, o părere proastă despre sine nu poate fi sănătoasă, biblică, sau vreo dovadă de credinţă şi supunere faţă de Dumnezeu.
