Acum câteva luni, discutam cu o doamnă, care venise pentru probleme în căsnicie la consiliere. Relaţia cu soţul ajunsese în mare impas „tocmai când se realizaseră şi ei”. După o perioadă intensă de muncă, de afaceri, de investiţii, „când să se bucure şi ei doi de toate” nu mai avea cine. Relaţia pur şi simplu nu mai mergea. Problema era că, lăcomia, le-a distras atenţia de la relaţie, iar aceasta s-a erodat datorită neglijării ei. Nu s-au înşelat unul pe altul dar soţul nu o mai voia. Erau căsătoriţi doar pe acte şi el, care iniţial era foarte tandru şi romantic, devenise total apatic şi neimplicat. Investirea in bunurile materiale, în bunăstare, a ruinat tot ceea ce iniţial o atrăsese pe soţia sa la el. Tot ce era mai frumos din el, se stinsese şi din păcate nu am putut nici eu să mai ajut cu nimic. Acum trăiesc doar de convenienţă. Poate Dumnezeu va face un miracol în cazul acesta.
În cazul lor, lăcomia soţiei, dorinţa ei de a avea ca alţii, de a avea tot ce i-a lipsit în copilărie, de a realiza siguranţa întregii vieţi în câţiva ani, a dus la distrugere. În cele din urmă a realizat că: „mai bine rămâneam aşa cum am fost, era mult mai bine în sărăcie dar cu soţ, decât în bogăţie fără el”. Sărăcia însemnând o viaţă decentă în opinia mea. Teoretic, doamna a dorit ceva bun, un viitor sigur şi confortabil, însă dacă pentru asta, ajungi să neglijezi alte aspecte ale vieţii deja vorbim de lăcomie.
În Scriptură găsim câteva cazuri de lăcomie şi nu citim tocmai încurajator despre ele. Îmi aduc aminte de pasajul în care se relatează despre Nabal cum era ataşat de avuţiile lui şi asta a dus la distrugerea sa. Nu avea Dumnezeu probleme că avea, că deţinea, pentru că El le-a îngăduit. Problema era că Nabal le considera ale lui şi avea încrederea pusă în ele. Avuţiile erau siguranţa lui. Apoi îmi vine în minte exemplul lui Ahab, care deşi avea enorm de mult, a dorit şi via lui Nabot. Ştiţi ce a decurs de acolo? Tulburare, minciună, târârea poporului în tulburare, ucidere şi a culminat cu distrugerea Izabelei şi smerirea lui Ahab. Un alt exemplu este cel al bogatului căruia i-a rodit ţarina, relatat în Luca şi care atinge dezideratul său de siguranţă şi securitate: „Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea şi veseleşte-te!” apoi ajunge la distrugere. Citim de lăcomie şi la David, deşi era căsătorit a dorit nevasta lui Urie şi a păcătuit, finalitatea… tot crimă, conflict, lacrimi, durere.
Lăcomia este una din caracteristicile oamenilor din zilele din urmă. Găsim asta scris în Noul Testament şi frecvent suntem avertizaţi că, lăcomia este un păcat tot aşa de grav ca uciderea şi curvia. Nouă ni se pare că un curvar este mai vinovat decât un lacom de avere, dar cei doi sunt puşi în aceeaşi categorie de Apostolul Pavel în scrisoarea către Efeseni. Hmm… un curvar va fi condamnat fără ezitare şi stigmatizat, pe când un lacom de avere, se poate trezi chiar apreciat şi lăudat de creştini, dacă ştie să spoiască cu evlavie haina lăcomiei.
Lăcomia este chiar mai periculoasă decât curvia aş îndrăzni să spun. E mai periculoasă pentru că ni se pare nevinovată, ni se pare că nu e păcat, ni se pare că este controlabilă, şi poate fi îmbrăcată în haina religioasă repede. Ne putem trezi uşor păcătuind, dar ne putem adormi conştiinţa cu diferite pastile create special pentru asta: „e voia Domnului”, „doar dau zeciuială”, „ajut şi pe alţii”, „câştig cinstit” şi altele. Aici nu e vorba că unora le îngăduie Dumnezeu bogăţii, nu condamn sau invidiez pe cei cărora Dumnezeu le-a dat. Vreau să trag un semnal de alarmă pentru mine şi cei care riscăm să ne ruinăm viaţa, pentru bogăţiile materiale sau pentru plăcerile pământului acestuia. Dumnezeu unora le încredinţează pentru că sunt vrednici, dar alţii, uitându-se la ei, râvnesc ceva similar, deşi Dumnezeu nu le-a dat, atunci vorbim de lăcomie.
În final, un exemplu pozitiv, exemplul unui om care a avut enorm de mult şi care nu şi-a lipit inima de ele. A trecut deci testul. Dacă Iov era lacom, îi crăpa inima în el, după atâtea veşti şocante despre pierderile sale, sau măcar înnebunea. Ei bine, Iov, deşi a trăit o durere imensă datorită pierderilor, totuşi a rezistat pentru că el avea încrederea că Dumnezeu e cel care ştie cel mai bine şi că de la El au venit toate.
Lăcomia duce la distrugere. Omul lacom deşi poate strânge enorm de mult, nu se poate bucura de ele.
Mâine îmi propun, dacă Dumnezeu dă sănătate, să vorbim despre opusul lăcomiei, sau antidotul lăcomiei.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.
2 comentarii la „Lăcomia – calea spre distrugere (II)”